Misterele Terrei. Marile provocări ale ştiinţei – Coșmarul Alb

0
82

569962

Avalanşele de zăpadă prăfoasă au  o viteză uluitoare. Ele apar ca mici topogane de zăpadă şi se măresc sub acţiunea undei de presiune şi a trepidaţiei pământului.

În ciuda enormelor investiţii destinate sistemelor de protecţie şi salvare, doar în munţii înalţi din Europa îşi  pierd anual viata între 150 şi 200 de  oameni.

La 25 februarie 1999, ora 9,15, un bubuit teribil zgâlţâie Vallée de la Sionne din Alpii Elveţieni. Câteva secunde mai târziu, pământul se cutremură şi valea se umple de un imens zgomot infernal. 600.000 de tone de zăpadă se prăvălesc cu o viteză de 300 km/h de pe un versant spre vale şi, parţial, din nou  în sus, spre versantul opus.

La mijlocul  versantului cuprins de avalanşă, într-un buncăr masiv, se afla un grup de oameni, care acum îşi astupă urechile de durere. Buncărul este îngropat sub un  strat de zăpadă înalt de 15 m, tare ca betonul.

Dar oamenii n-au păţit nimic-este vorba de un grup de cercetători ai Institutului federal pentru cercetarea zăpezii şi a lavinelor,  care vor să studieze una din cele mai  ameninţătoare forţe ale lumii montane, provocând artificial prin explozie cea mai mate lavină de zăpadă prăfoasă.

Idilă înşelătoare

La 2 februarie 1999,  în paradisul austriac al vacanţelor, Galtür, au pierit în numai câteva minute 31 de oameni; mai multe mii de vizitatori, cât şi localnicii au rămas blocaţi zile de-a rândul în valea Parznau.

În 1999, o avalanşă de o lăţime de 300 m s-a prăvălit de la Grieskopf, aducând moarte şi distrugere. După zile în şir de ninsori violente, soarele s-a arătat din nou, încălzind flancurile de vest şi sud ale munţilor. Dar zăpada căzută nu s-a aşezat, ci a început să alunece din ce în ce mai repede; în cele din urmă, o mulţime de avalanşe mai mici şi mai mari s-au prăvălit în ziua aceea prin vale.

Potrivit evaluărilor experţilor, ele au atins pe versanţii abrupţi viteze de aproximativ 400 km/h, conferindu-i masei de zăpadă o energie enormă. Până şi cele mai masive consolidări de protecţie şi cele mai solide case au fost spulberate de avalanşe ca şi cum ar fi fost jucării.

Salvatorii trebuie să aştepte

În acţiunea de salvare şi adăpostire a celor blocaţi în zăpadă, localnicii şi amatorii sporturilor de iarnă din staţiune au fost nevoiţi să se bazeze mai întâi numai pe forţele proprii, deoarece valea era complet izolată de lumea exterioară: pereţi de zăpadă înalţi de peste 10 m în-gropaseră drumurile.

Autorităţile le-au interzis forţelor de salvare gata de intervenţie să-şi facă drum spre cei blocaţi, întrucât exista ameninţarea unor noi declanşări de lavine. Ajutorul din exterior a putut veni abia cu începere din ziua următoare, când, la locul catastrofei, au fost aduse elicoptere ale armatei austriece.

Primele succese

Pentru evitarea unor asemenea catastrofe, în ultimii 50 de ani, numai Elveţia a cheltuit 1,5 miliarde de franci pentru consolidări împotriva avalanşelor şi un alt miliard, pentru plantarea pădurilor de protecţie împotriva lavinelor.

A fost un succes: dacă, în 1951, 98 de oameni şi-au găsit moartea îngropaţi în zăpadă, la sfârşitul mileniului, erau „doar” 17. Şi aceasta, în ciuda faptului că astăzi, regiunile muntoase sunt considerabil mai populate decât înainte, iar pe lângă aceasta, numărul turiştilor străini a sporit masiv.

Patru tipuri de lavine

grafic

1 Lavinele de zăpadă prăfoasă sunt temutele lavine de zăpadă afânată, pentru că ele se năpustesc în vale cu o viteză extrem de mare şi cu o enormă undă de presiune, putând să sfărâme chiar şi pereţi masivi de beton. Ele se formează potrivit principiului bulgărelui de zăpadă.

2 Deosebit de periculoase sunt lavinele de gheaţă, aşa cum apar, de pildă, la desprinderea limbilor de gheţari. Având o greutate enormă, ele ating viteze foarte mari, la care se activează forţe capabile să transforme pur şi simplu gheaţa în pulbere. Lor li se datorează numeroase catastrofe violente.

3 Prin lavine de fund şi de suprafaţă se desemnează grosimea stratului de zăpadă antrenat: lavinele de fund alunecă direct pe versant în jos şi provoacă deseori imense pagube prin erodare, în vale rămânând, după topirea zăpezii, grohotiş. În schimb, lavinele de suprafaţă alunecă la vale pe straturi de zăpadă mai adânci, foarte stabile.

4 Plăcile de zăpadă se rup de-a lungul unei linii mai lungi sau mai scurte şi alunecă pe toată lăţimea lor fie direct pe sol, fie pe un strat de zăpadă instabil.

Cercetarea lavinelor

Încă în urmă cu mai bine de 70 de ani, în Austria s-a trecut la studierea sistematică a pericolelor precipitaţiilor albe. Punctul central al cercetărilor a fost plasat la Weissfluhjoch, lângă Davos, la o altitudine de 2.662 m. De atunci, oameni de ştiinţă de cele mai diferite orientări profesionale se ocupă de teme ca „Dezvoltarea stratului de zăpadă” sau „Mecanica zăpezii şi formarea avalanşelor”.

Scopul urmărit este, printre altele, prognozarea mai exactă şi cu mai mult timp înainte a ameninţării de declanşare a avalanşelor, ca şi dezvoltarea unor mijloace de protecţie mai eficiente, pentru a menţine la un nivel cât mai redus pagubele aduse naturii şi amenajărilor umane. Pentru prognoze, institutul colaborează strâns cu serviciile meteorologice. Căci pericolul de avalanşe creşte cu atât mai mult, cu cât zăpada proaspătă cade pe straturi mai vechi de zăpadă.

Fiecare minut contează

Zăpada se scormoneşte cu sonde, în căutarea celor îngropaţi. Operaţiunea trebuie executată rapid, căci, după 20 de minute, jumătate dintre victime mor. Şansele de salvare sunt mai mari, dacă salvatorii şi victimele au asupra lor staţii de emisie-recepţie.

În ciuda tuturor eforturilor, lavinele pot fi imprevizibile, ca întotdeauna. Ele se produc în mod repetat, chiar şi în regiuni presupuse a fi mai sigure. Nici cele mai evoluate aparate de proiecţie nu pot stopa avalanşele. Încă nu au lost studiaţi toţi factorii care fac ca masele de zăpadă să se pună tot mai rapid în mişcare, să culce la pământ si să târască tot ce le stă în cale.

Formarea lavinelor se poate explica, în principiu, rapid: pe versanţii abrupţi au pe flancurile munţilor, straturi de zăpada sau chiar toată zăpada aşternută pierde legătura cu baza. Din cauza greutăţii enorme, în interiorul masei de zăpadă apar tensiuni care, în final, duc la breşe din care zăpada se desprinde si alunecă la vale.

În detaliu, procesul care stă la baza declanşării unei avalanşe este considerabil mai complicată. Căci zăpada nu este o masă amorfă, ci se modifică total după cădere. În funcţie de temperatură şi de vânt, ea formează mai întâi o depunere relativ uşoară, afânată.

Formarea cristalelor

Pe parcursul ritmului zi-noapte, cu oscilaţiile sale de temperatură, fulgii de zăpadă se destramă şi se contopesc, formând cristale. Sub greutatea păturii de zăpadă, straturile de dedesubt sunt tot mai presate, iar suprafaţa prinde o pojghiţă: sub influenţa razelor solare sau a curenţilor de aer mai calzi, fulgii se lipesc între ei, formând un strat de gheaţă.

Dacă, după aceea, ninge din nou timp de câteva zile, pericolul de avalanşe creşte drastic, întrucât, la început, noua pătură aşternută are aderenţă redusă cu zăpada îngheţată. Abia după ce s-a aşezat şi s-a contopit mai mult cu stratul de bază, pătura de zăpadă devine mai stabilă.

Deosebit de periculoasă este situaţia în care ninge foarte mult sau vechiul strat de zăpadă încă nu s-a putut consolida. De aceea, în locurile în mod special periclitate – mai ales versanţii abrupţi, crestele dinţate sau flancurile munţilor, străbătute de albii şi denivelări – serviciile de avertizare asupra avalanşelor extrag probe şi cercetează atent straturile de zăpadă. În felul acesta se constată gradul de omogenitate şi stabilitate a întregii pături de zăpadă.

Observaţia meteorologică pe gheţar

Serviciul de avertizare asupra avalanşelor instalează în zonele alpine tot mai multe staţii meteorologice automate pentru a putea avertiza la timp – dar, ca şi înainte, o prognozare exactă a avalanşelor este absolut imposibilă. Se face apel la raţiunea schiorilor pentru a evita zonele periculoase şi a rămâne pe piste mai sigure.

Cu cât diferitele straturi de zăpadă s-au contopit mai puţin, cu atât pericolul desprinderii avalanşelor este mai mare. Mai ales trei factori sunt decisivi în desprinderea avalanşelor: structura stratului de zăpadă, condiţiile meteorologice (cantitatea de zăpadă, forţa şi direcţia vântului) şi forma terenului (înclinarea terenului, relieful, structura solului etc.).

Declanşatorii avalanşelor

Declanşatori ai avalanşelor pot li foarte mici modificări în structura păturii de zăpadă. Chiar şi o uşoară încălzire, de pildă, într-o dimineaţă însorită, poate face să crească tensiunile dintre Straturile superioare şi cele inferioare de zăpadă, conducând la desprinderea unei plăci de zăpadă. Aceasta este, se pare, cea mai frecventă cauză a de­clanşărilor de avalanşe.

Dar se întâmplă tot mai des ca lavinele să fie provocate de schiori sau snowboardişti lipsiţi de scrupule care, în ciuda interdicţiilor, trec dincolo de pistele sigure, ajungând pe straturi de zăpadă labile, şi caută senzaţii tari în imaculatul peisaj înzăpezit, punându-şi astfel în pericol propria viaţă, dar şi pe a altora.

Cele mai mari catastrofe

Primele victime consemnate în istorie ale calamităţilor provocate de avalanşe au fost soldaţii. Când, în anul 218 îHr., Hannibal a trecut Alpii îndreptându-se spre nord, moartea albă i-a răpit aproximativ 18.000 de luptători, 2000 de cai şi câţiva elefanţi.

Cea mai mare catastrofă înregistrată până acum a avut tot un substrat militar. În decembrie 1916, în decurs de numai două zile, 10.000 de soldaţi şi-au găsit moartea în avalanşe de-a lungul frontului austro-italian din Primul Război Mondial.

După o săptămână de ninsori neîntrerupte, adversarii şi-au îndreptat tunurile către versanţii acoperiţi de un strat de zăpadă încă afânată, deasupra poziţiilor inamicului. Tirurile au provocat desprinderea unor avalanşe uriaşe, care au îngropat sectoare întregi de front, împreună cu unităţile acestora.

Se prăbuşesc stâncile

Avalanşe se mai numesc şi masele de pietre sau stânci care se prăbuşesc, cu alte cuvinte căderi de pietre, surpări de teren şi prăbuşiri de stânci, torente de noroi. În cazul căderilor de pietre sunt puţine pietrele şi bucăţile de stâncă ce se desprind dintr-un perete de stâncă; în cazul surpărilor de teren şi al prăbuşirilor de stânci, o masă mai mare de stâncă din perete basculează sau se rostogoleşte. Torentele de noroi sunt avalanşe formate dintr-un amestec de piatră şi apă ce se năpustesc pe versanti.

Precipitaţiile sau modificările rapide din gheaţa care mai persistă uneori pot declanşa o asemenea lavină de apă şi piatră, având urmări devastatoare. Astfel, în anul 1938, 200 de persoane şi-au pierdut viaţa la Los Angeles, când asupra oraşului s-a revărsat un puhoi de noroi.

Victimele se sufocă sau sunt strivite

Majoritatea victimelor avalanşelor mor foarte repede, deoarece unda de presiune împinsă de un perete de zăpadă cu o viteză mai mare de 100 km/h astupă cu zăpadă plămânii şi căile respiratorii, blocând respiraţia.

Cine rezistă acestui asalt, poate fi ucis în interiorul lavinei, fiind aruncat cu mare forţă pe stânci, izbit de copaci sau de alte obstacole. Cu cât o victimă este mai adânc îngropată în lavină după ce aceasta a încetat să se prăbuşească, cu atât are şanse mai mici de supravieţuire. Căci, dacă 1 m3 de zăpadă prăfoasă, proaspăt căzută, cântăreşte doar 60-70 kg, masele înalte de zăpadă prăfoasă proaspăt căzută apasă cu o greutate de mai multe tone asupra corpului, împiedicând respiraţia sau chiar zdrobind corpul.

Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest

LĂSAȚI UN MESAJ