Mirel Bănică: Spiritualitatea rurală, între transformare şi adaptare. Pierderea ruralităţii

0
87

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că populaţia rurală din întreaga Europă este în declin. În România, acest lucru pare a fi şi mai evident. Îmbătrânirea, migraţia masivă, demografia deficitară, lipsa de personal calificat în educaţie, sănătate, cultură sunt tot atâţia factori care au accentuat acest proces specific ruralului.

Asistăm, în schimb, la apariţia de noi specii „periurbane”, acolo unde marile oraşe canibalizează zonele rurale din jur. Iau naştere spaţii incerte, care nu sunt nici periferii luxoase şi protejate, aşa cum este cazul în Occident, nici unităţi organice de tip rural, ci noi forme geografice şi sociale de contact.

La un alt nivel, semnalăm noua tendinţă de achiziţie de terenuri agricole fertile de către statele bogate. Domeniul funciar a intrat astfel pe nesimţite în jocul complex al globalizării şi logicii comerciale neoliberale; pământul devine o „marfă” ca oricare alta, bună doar de speculat.

Consecinţele sunt greu de prevăzut pentru siguranţa alimentară naţională şi, de ce nu, europeană, pe termen mediu şi lung. O altă consecinţă a acestei stări de fapt: agricultorii locali (fără a mai vorbi de cei tradiţionali!) devin minoritari la ei acasă, din cauza expansiunii marilor exploataţii agricole şi ale comerţului cu terenuri, în care ei sunt percepuţi ca nişte detalii „neglijabile şi incomode”.

Şi tot legat de mondializare, aş dori să menţionez, în, context, tendinţa de a strânge chingile legilor şi reglementărilor de tot soiul (brevete, drepturi intelectuale şi de producţie), tot ceea ce ţine de ştiinţa ancestrală a „viului”, a cultivării plantelor şi animalelor. Se doreşte eliminarea totală a incertitudinii si a variaţiilor naturale, fireşti, din procesul de producţie, având evident ca rezultat final dispariţia formelor tradiţionale.

Asistăm deci la două tendinţe (aparent!) contradictorii. Pe de o parte satul românesc „tradiţional” (cu necesare ghilimele în acest caz) este aproape dispărut sub presiunea factorilor enumeraţi mai sus. Pe de altă pare, el a devenit un veritabil „loc memorial” (lieu de memoire) al originilor noastre, al neliniştilor legate de un viitor (alimentar şi nu numai) inert, precum şi un simbol al rezistenţei împotriva (post) modernităţii ambiante, care şterge şi invadează toate diferentele de societate, sub masca şi promisiunea progresului cu orice preţ.

Din această tensiune a contrariilor rezultă un acut sentiment de nostalgie, de pierdere treptată a „rădăcinii naţionale”. O stare de spirit colectivă prompt exploatată (şi, dacă-mi permiteţi să afirm aceasta, deturnată) de mari companii publicitare la produse alimentare. Cu toate că este vorba de alimente procesate 100% industrial, ele sunt prezentate ca fiind „de la ţară, de la bunica, ca altădată” etc. Un mesaj şi o strategie publicitară care par inepuizabile, simbol şi dorinţă… ale nostalgiei originilor, în cea mai pură concepţie „eliadiană” a: termenului.

Religia la sat, religia din sat

Am prezentat succint o parte, doar o mică parte, din provocările cu care se confruntă mediul rural astăzi. Fiecare dintre ele are un echivalent sau mai multe în ceea ce priveşte faptul religios (adică partea „obsucabilă” cu ochiul liber a religiei) sau religiozitatea rurală. Schimbările din ultimul sfert de veac, după căderea comunismului, au fost considerabile. Voi încerca să realizez inventarul acestora, într-o ordine mai degrabă aleatorie.

Aş dori să încep cu exodul rural, migraţia de la sat la oraş (sau în Occident). Sau aş putea vorbi de dezrădăcinare pur şi simplu. Pierderea rădăcinilor şi efectul exilului sunt unele dintre marile teme comune sociologiei religiei şi sociologiei rurale. Nu întâmplător Gabriel le Bras, unul dintre părinţii fondatori ai sociologiei religiilor în Franţa, descria într-un stil aproape poetic dezrădăcinarea şi dezorientarea care-i cuprind pe bretonii care puneau piciorul pe peronul gărilor din Paris, în căutarea unei vieţi mai bune, la începutul secolului trecut.

Urma, rapid, „pierderea” religiozităţii, ca efect al traiului într-un mare oraş. Datorită migraţiei, un anumit tip de „civilizaţie” construită în jurul parohiei rurale se stinge, refugiindu-se în amintirea noastră sau în sălile muzeelor etnografice din ţară.

Aş vrea să mai amintesc aici şi figura „preotului de ţară”. Mai mult decât un membru al unei biserici „oficiale” şi oficiator al serviciului liturgic, preotul de ţară era (şi încă mai este în unele cazuri) o adevărată instituţie a întregii comunităţi locale. Urmele lăsate şi literatura cultă şi populară românească o mărturisesc cu prisosinţă.

Astăzi, mulţi dintre absolvenţii de teologie percep parohia rurală ca pe un „surghiun intern” şi o lipsă de şansă în carieră. Or preoţia nu este „carieră”, ci vocaţie, devotament, profesiune de credinţă. Mă opresc aici, deoarece deschidem o rană veche şi dureroasă.

Un alt domeniu care s-a modificat substanţial este cel al riturilor şi ritualităţii evenimentelor majore ale existenţei (naştere, căsătorie, moarte). Domeniu intensiv cercetat de către etnologi şi antropologi, el arată cum a evoluat sub presiunea modernităţii întreg ruralul românesc. Youtube a luat locul bătrânilor de altădată, care cunoşteau „rostul” treburilor, ceea ce se face, ceea ce nu se face – interdicţiile rituale, cu alte cuvinte.

Masa de obşte nu se mai organizează la Biserică sau în ograda casei, ci la cârciuma – restaurant din sat. Dincolo de anecdotă sau ironie uşoară, trebuie înţeles de ce tinerii din Maramureş emigraţi de multă vreme în Franţa (sau chiar născuţi acolo) aleg să se întoarcă acasă pentru căsătorie. Pozează mândri, cu clopul pe cap, stând în picioare în BMW-ul decapotabil, gătit şi el, la rându-i pentru ceremonie. Alt decor, altă recuzită, dar acelaşi ritual profund.

Pentru că tot am adus în discuţie ritualul şi transformarea sa progresivă, aş dori să mai reamintesc faptul că filosofia existenţială a ţăranului român îngloba armonios diferite credinţe precreştine, păgâne.

De la explicarea fenomenelor meteorologice la ritualurile de fertilitate agrară, ele s-au combinat simetric cu creştinismul. Viaţa socială a satului era coordonată (influenţată) de acest sistem de credinţe, calendarul cotidian, la fel şi el. Toate acestea au dispărut. Trebuie să ne obişnuim definitiv cu ideea că TIMPUL ţăranului român nu mai diferă de cel al orăşeanului astăzi.

Că acest proces complex şi inevitabil de „raţionalizare” a timpului a contribuit nu doar la ştergerea sacrului din existenţa cotidiană; la fel ca în alte regiuni rurale ale Europei, asistăm la moartea programată a ţăranilor din cauza tehnicizării peste măsură a agriculturii care s-a apropiat, încet, dar sigur, de ocupaţiunile industriale.

Timpul ţăranului nu mai este deci unul magic, legat de natură, ci a devenit un timp industrial, raţional şi raţionalizat, care aduce bani. Iată de ce nu mai este o surpriză pentru nimeni să vadă tractoare pe câmp în ziua de Paşti, sărbătoarea supremă, parcă mai multe decât în perioada comunistă.

Îmbătrânirea accelerată a satelor are efecte imediate legate de practica efectivă a religiei, nebănuite până acum câţiva ani înainte. Un exemplu: bătrânilor le este greu să se deplaseze la Biserică, pentru a participa la slujbe, mai ales acolo unde bisericile sunt izolate, cu acces dificil. Obiectiv vorbind, practica religioasă a devenit mai simplă în mediu urban faţă de rural, fapt ce poate explica şi scăderea domestică a participanţilor la slujbă (a credincioşilor) la ţară.

Ruralul se schimbă spectaculos, iar odată cu el şi spiritualitatea care-i este specifică

O mică paranteză în context: de ce nu avem la nivel naţional o minimă strategie de sprijin şi gestiune a populaţiei în vârstă de la sate? Simţim instinctiv că, odată cu dispariţia lor, România pierde un patrimoniu nepreţuit, spiritual şi nu numai. Ne dăm seama de flecare dată de neputinţa şi iresponsabilitatea noastră în timpul iernilor foarte grele sau la catastrofele naturale. Înainte, satul răspundea organic, ca un singur om, provocărilor naturii. Astăzi, le reproşăm ţâfnos unor oameni bătrâni şi singuri că nu sunt capabili să se descurce în faţa unui troian de zăpadă de trei metri înălţime.

Procesul de sociabilitate religioasă (trăire efectivă împreună a religiei) se schimbă şi el în mediul rural. Mă voi mărgini doar la un singur exemplu, şi anume practica pelerinajului. Societatea rurală tradiţională practica pelerinajul la date calendaristice fixe, bine stabilite la rândul lor, şi integrate calendarului agricol, de exemplu cel de la Nicula, Cluj.

Acum asistăm la o spectaculoasă schimbare: pelerinajul şi ideea însăşi de pelerinaj s-au schimbat, deoarece acesta a devenit permanent – a se vedea în acest sens pelerinajul de la Mănăstirea Prislop, legat de figura părintelui Arsenie Boca şi a nevoii de „miracole” produse de ampla mediatizare a acestuia.

Motivaţia pelerinajului s-a individualizat şi ea; acum în pelerinaj nu mai pleacă satul întreg, ci doar mici grupuri constituite ad-hoc. La această situaţie a contribuit şi „democratizarea” mijloacelor de transport. Personal, am cunoscut în cursul cercetărilor mele de teren organizatori de pelerinaje, care nu aveau nicio legătura cu BOR-ul, care propuneau „pelerinaje” la 50-100 de lei bucata.

La jumătatea drumului dintre turism şi spiritualitate, este vorba de practici de sociabilitate noi, care ar merita să fie mai bine înţelese. Fără a mai vorbi de faimoasele şi îndelung mediatizatele „pelerinaje sociale” organizate de diverse primării, mari şi mici, în scopuri pur electorale. Hotărât lucru, „simfonia bizantină” a raportului dintre Biserică şi Stat nu şi-a epuizat încă toate modalităţile de exprimare.

În final, aş dori să mai menţionez apariţia şi dezvoltarea spectaculoasă după 1950 a curentelor şi bisericilor neoprotestante care proliferează (oare de ce?) fie în zonele rurale foarte sărace, fie în altele care cunosc o intensă activitate economică – bazinele legumicole, mai ales.

Dacă în cazul zonelor rurale sărace ele răspund unei nevoi reale de solidaritate şi întrajutorare prin mesajul pe care-l promovează, în cadrul zonelor active economic, verifică pe teren marile teze ale sociologiei weberiene cu privire la apariţia si dezvoltarea „spiritului capitalist” şi raţionalizarea lumii. Fară a mai vorbi de faptul că toate aceste curente neoprotestante „nivelează” la rândul lor, la nivel global, întreg spaţiul creştinismului.

Ce ar mai fi de adăugat? Ruralul se schimbă spectaculos, iar odată cu el şi spiritualitatea care-i este specifică. Ea nu dispare pur şi simplu, ci se adaptează, se restructurează – a se vedea, de exemplu, felul în care o anumită „sensibilitate rurală” naţională a migrat către zona bio-ecologică de consum curent.

Mirel Bănică este doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva, Elveţia, 2004. Născut în 1971 la lanca, România. Este specializat în sociologia memoriei, sociologia religiilor, geopolitică. Stagii de specializare la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) Paris şi Universitatea Laval, Canada, între 2005 si 2006. Alumni al Colegiului Noua Europă (NEC), Bucureşti. În prezent, cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română.

Sinteza, 30, iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ