Mircea Cărtărescu: Bucureștiul este un oraș unic în felul lui, amestec straniu de super-modernitate și părăsire

0
37

09031118-2115513386Scriitorul Mircea Cărtărescu afirmă, într-un interviu acordat Agerpres, în cadrul proiectului ”Oraşul meu, Bucureşti”, că, pentru el, Bucureștiul este un oraș paradoxal, scos într-un fel din timp, unic în felul lui, ”un amestec straniu de super-modernitate și părăsire”.

Autorul “Orbitor”-ului vorbește despre copilăria și adolescența petrecute în orașul curat și cu multă verdeață, care era Bucureștiul anilor ’60-’70, despre locul magic din jurul Circului de Stat, cu clădirile lui mutate pe role, cu Moara Dâmbovița, acum dărâmată, ori cu Vaporul lui Assan.

Pentru Cărtărescu, Bucureștiul este unul dintre cele mai stresante orașe din lume, căruia locuitorii ar trebui să-i respecte mai mult noblețea, trecutul istoric.

AGERPRES: Sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul?
Mircea Cărtărescu: Am spus-o de foarte multe ori, Bucureștiul e un fel de alter ego pentru mine. Mă identific cu el, cu bunele și cu relele orașului ăstuia, care, într-un fel sau altul, îmi seamănă. De fapt, cei care suntem bucureșteni simțim orașul acesta cu totul altfel decât cei care au venit aici de-a lungul vieții lor. Pentru noi el este organic. Am crescut odată cu el și avem un fel de feeling al orașului pe care, cred eu, nu mulți dintre cei care au venit ulterior aici îl au.

AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi?
Mircea Cărtărescu: Ca să vă spun sincer, îmi amintesc Bucureștiul din anii ’60, din vremea copilăriei mele, și ’70, din vremea adolescenței, ca pe un oraș curat și cu multă verdeață, cu multe parcuri. Asta era imaginea mea în acel moment. Sigur că încă nu cunoșteam decât o felie de București. Foarte rar ajungeam cu părinții în centru. Părinții mei veneau de la țară. Și ca toți oamenii care vin de la țară își construiseră un mic București personal. Nu treceau de limitele micului lor cartier, care, în cazul mamei mele, era delimitat de trei cinematografe. Deci noi ne mișcam între Cinema Floreasca, Cinema Volga și Cinema Melodia. Era un triunghi aproximativ echilateral. Și acolo se desfășura totul. Acela era Bucureștiul pentru noi. În centru, foarte rar ieșeam, când aveam de cumpărat ceva sau când mergeam la Orășelul Copiilor, care era în Piața Unirii, în vremea aceea.

De aceea, Bucureștiul copilăriei mele este orașul din jurul Circului de Stat și al Parcului Circului. Acolo am copilărit. Mie mi s-a părut și mi se pare în continuare un loc aproape magic.

În spatele blocului părinților mei era moara cea mare de cărămidă care se numea Dâmbovița, o construcție industrială, foarte asemănătoare cu Vaporul lui Assan, care se afla la două stații mai încolo, spre Lizeanu. Mie mi se părea cea mai mare clădire din lume. Mai târziu, când am văzut Pentagonul sau când am văzut Casa Poporului, nu mi s-au mai părut atât de mari. Dar pentru copilul de 7-8 ani clădirea aceea de cărămidă era colosală, era ca un palat din basme.

Și ca toți copiii, care sunt niște bricoleuri, mi-am făcut și eu lumea din ce am găsit: din deșeuri, din debriuri, din ruine, din lucruri de felul acesta, dar și din lucruri într-un fel magice pentru mintea mea, dar foarte banale și sordide chiar, pe care le întâlneam atunci.

N-am să uit niciodată cum a fost mutată jumătate de stradă, jumătate din Șoseaua Ștefan cel Mare pe atunci a fost pusă pe role, când aveam vreo 12-13 ani. Deci, clădiri întregi, 200 de metri de clădiri, probabil, au fost puse pe role și mutate 10 sau 15 metri mai în spate. N-am să uit niciodată spectacolul acela în care oamenii stăteau încă la ferestrele locuințelor lor, la parter erau Gostatul, cum se zicea pe atunci, de unde ne făceam cumpărăturile, Alimentara, un chioșc de ziare de unde-mi cumpăram eu colecțiile de literatură științifică fantastică ș.a.m.d. Și toate astea erau, pur și simplu, mutate pe role. Era ca într-un roman sud-american. Nu ne venea să credem. Apoi, tehnologia asta a fost folosită, din păcate, pentru mutarea bisericilor, cu un deceniu mai târziu, băgarea lor după blocuri, cum știți.

Mi-a plăcut foarte mult. Învățam la Școala Generală 28, care era la doi pași de mine, dincolo de Aleea Circului, și toate serbările de sfârșit de an le făceam în Circul de Stat. Școala închiria Circul, Arena Circului, și acolo ne făceam serbările. Și, chiar și spațiul acesta circular așa era ca într-o cupolă sacră, aș spune eu. Ne simțeam ca niște mici zei, sub privirea părinților noștri și a tuturor celor care se adunau, spectatorii, și pe noi se puneau spoturile acelea ale reflectoarelor care aveau câte patru filtre, de culori diferite, ce se roteau tot timpul. Noi ne coloram în galben, în roz, în albastru, în verde. Ceea ce pentru o minte de copil era extraordinar. Semăna lucrul acesta cu poleielile de ciocolată pe care le întindeam cu unghia și care aveau, iarăși, nuanțele acelea, care îmi plăceau extraordinar de mult. Făceam colecție de poleieli din astea pe care le puneam între foile cărților.

AGERPRES: V-ați gândit vreodată să plecați din București și să vă stabiliți într-un alt oraș?
Mircea Cărtărescu: M-am gândit adesea să plec din București, nu neapărat în străinătate. La un moment dat aveam așa în minte să ne mutăm fie la Timișoara, fie la Cluj, în spațiul neregățean, ca să zic așa. Ne cam săturasem de Regatul acesta cu miticismul lui și cu toate poncifele sale. Și ne-am gândit, o vreme, la spațiul ardelean, de unde e și soția mea, dar, bineînțeles că, în primul rând, ne-am gândit să plecăm în străinătate și să rămânem în Germania, probabil, în Austria, în locuri mai decente. Asta a fost în primul rând în anii ’90, când era o mizerie totală la noi și când foarte mulți oameni au plecat, dar, în cele din urmă, eu mi-am dat seama, încetul cu încetul, că, de fapt, ăsta este destinul meu — să trăiesc aici.

În 1990, când am fost în Statele Unite, în cadrul unui program de literatură cu scriitori din toată lumea, după trei luni de zile am ajuns pe Aeroportul JFK și acolo, efectiv, am dat cu banul. Am povestit asta de multe ori. Eram extrem de nehotărât dacă să mă întorc acasă sau să rămân în America, unde aveam și unde să lucrez, incidental. Și am dat cu banul și banul a căzut pe România. Nu știu cine aș fi fost și unde aș fi fost, dacă ar fi căzut pe partea cealaltă, acum. Probabil, aș fi fost o picătură în oceanul uriaș al Americii. Vreau să vă spun că nu regret nicio clipă că a căzut banul pe partea românească, pentru că, până la urmă, mi se pare că așa trebuia să fie. Așa trebuia să fie, eu trebuia să rămân aici. Poate că am avut mai multă liniște și, probabil, știu eu, credibilitate, legitimitate e cuvântul, ca să-mi pot scrie cărțile. Poate că aș fi trăit mai bine în America, dar n-aș fi scris cărțile mele, poate că aș fi scris altele, dar aproape sigur că n-aș mai fi scris. Pentru că viața între străini, cum se zice, și nu e doar un clișeu, nu este atât de confortabilă ca viața între ai tăi.

AGERPRES: Profesia v-a purtat prin multe alte orașe ale lumii. Care este orașul care v-a rămas la suflet și de ce?
Mircea Cărtărescu: Sunt mai multe, și, din păcate, n-am călătorit… Niciodată nu călătorești destul. Niciodată n-ajungi să vezi totul. Mă gândesc că, dacă aș fi miliardar, poate așa mi-aș duce viața: aș umbla dintr-un loc într-altul, pentru că lumea este un dar uriaș și neprețuit.

Dintre orașele pe care le-am văzut strălucesc așa, în mintea mea, câteva orașe americane: San Francisco, în primul rând, și New Orleans, firește New York-ul care nu seamănă cu nimic, este o entitate în sine, o singularitate, cum se zice în astronomie.

Dar inima mea a rămas în Europa, totuși. Eu mă simt european până în vârful unghiilor și cred că am o dublă cetățenie cum o avem cu toți într-un fel, dar eu o simt foarte bine, cetățenia românească și cea europeană. Poate chiar invers. Ca să te simți român trebuie să te simți mai întâi european, zic eu.

Și deci Europa este locul în care eu mă simt cel mai bine, cu câteva orașe în care am trăit mult și care mi-au plăcut în mod deosebit. Viena ar fi prima mea opțiune, dacă aș pleca din România, dacă m-aș hotărî vreodată. Obiectiv vorbind, în toate statisticile este orașul în care se trăiește cel mai confortabil. Mi-au mai plăcut, firește, foarte mult: Roma, Parisul — nu are cum să nu-ți placă Parisul—, Stockholm mi-a plăcut foarte mult, Berlin, unde am trăit ani de zile. Ce să spun, și chiar orașe mici și pline de suflet ca Ljubljana, de pildă, care este iarăși un oraș al nostru, de suflet. Și multe altele, chiar orașe din țara pe care noi, uneori, o desconsiderăm — Bulgaria—, care este de fapt o țară minunată, Veliko Târnovo, care este un oraș cum nu mai găsești nicăieri în lume. Este un oraș cu propriile lui legi de dezvoltare, ca o căldare, și toate clădirile sunt așezate pe platforme, proptite, ca pe niște polițe, de-a lungul acestui zid vertical care formează acest cilindru scobit. Este ceva fără asemănare, zic eu. Și multe, multe altele.

Iar din România, orașul pe care eu îl prefer în momentul acesta — o să vă mire sau n-o să vă mire că știți ce s-a făcut acolo — este Alba Iulia. Pentru mine, Alba Iulia este o mare revelație. L-am văzut vara asta și nu mi-a venit să cred. Este un oraș care a reușit să-și renoveze cu bani europeni Cetatea centrală, într-un mod impecabil. Și rezultatul este extraordinar. Eu am mai văzut orașe din fostul Imperiu austriac, dar aș spune eu că Alba Iulia este în momentul acesta mai frumos decât Graz, de pildă, mai frumos decât Salzburg, mai frumos decât multe alte orașe de acest fel.

AGERPRES: Ce v-ar plăcea să se schimbe în București în următorii ani?
Mircea Cărtărescu: Pentru mine Bucureștiul nu e un oraș care evoluează. Pentru mine el este scos, într-un fel, din timp. Este un oraș unic în felul lui, acest amestec — e o banalitate, dar este un lucru adevărat — de Orient și de Occident. Această asemănare când cu Parisul, când cu Bruxelles-ul, când, știu eu, cu Cairo sau Istanbul. Toate aceste lucruri îl fac unic.

Dar este și un amestec straniu de super-modernitate și de ruină, și de părăginire, de părăsire. Amestecul acesta l-am mai întâlnit la Chicago, de pildă, unde fabrici vechi alternează cu clădiri super moderne. Toate lucrurile astea fac parte din formula lui. Eu n-aș vrea să se schimbe, n-aș vrea ca Bucureștiul să devină un oraș ca New York-ul sau ca alte orașe foarte moderne, ca Berlinul. Nu. Bucureștiul așa trebuie să fie în mintea mea, paradoxal. Și tocmai paradoxul ăsta este frumos. Îmi place să văd în București și noul, și vechiul. Împreună, într-un fel. Dar ce nu-mi place este — cum se zice — că e locuit. Frumoasă țară, păcat că e locuită.

Bucureștiul e locuit și nu întotdeauna de adevărați bucureșteni, în tradiția caragialiană. El este locuit de tot felul de oameni, dintre care unii nu-i fac bine orașului. De pildă, sunt oameni care nu apreciază tocmai trecutul istoric al orașului, ceea ce dă întotdeauna noblețe unui oraș: clădirile vechi, arhitectura veche, monumentele vechi. Sunt oameni care, în goana după terenuri, de pildă, participă, activ sau pasiv, la distrugerea unor clădiri care ar putea fi renovate extraordinar. Eu am văzut, cam peste tot pe unde am umblat, cum fabrici, abatoare ori depouri de tramvaie părăsite și ruinate au fost reconstituite, reconstruite cu o grijă extraordinară și transformate în mall-uri, în magazine foarte moderne, păstrându-se exteriorul straniu și ciudat, pentru că arhitectura asta industrială din secolul XIX era o îmbinare de oțel și sticlă și, pe de altă parte, de stucaturi de toate felurile, de ornamente bizare, de Atlași, de îngerași, de gorgone, care făcea ca acele castele de apă, acele fabrici, acele depouri să pară niște construcții de vis.

Ei, noi avem în București construcții de felul acesta, care pe mine mă fascinează. Ele pot fi renovate, iar în interior tehnologizate, făcute “state of the art” cum se spune. Și am putea avea în locul Circurilor foamei splendide restaurante, splendide mall-uri, splendide locuri în care oamenii vin să socializeze și să trăiască în acest cadru extraordinar. Asta nu înțeleg edilii noștri, după părerea mea. N-am să le-o iert niciodată celor care mi-au dărâmat Moara Dâmbovița, o construcție care este în creierul meu. Pentru mine nu era în realitate, era în propria mea minte. E ca și când mi s-ar fi tăiat, retezat, o grefă din minte. Au dărâmat-o ca să facă un cartier, niște blocuri de 13-15 etaje înălțime, care nu mai au niciun Dumnezeu, sunt făcute pentru foloase materiale. Dar acea construcție, care avea, nu știu, 40 sau 50 de metri înălțime, care era din cărămidă și care era ornamentată extraordinar de frumos, a fost pur și simplu demolată cu bilele de demolare și cu excavatoarele. A fost pentru mine extraordinar de dureros. Iar acum, probabil, că Vaporul lui Assan de la Lizeanu îi va împărtăși soarta, pentru că și el este lăsat în mod deliberat să se distrugă, nu se face nimic. Am înțeles că i s-a pus și foc de câteva ori numai să părăsească terenul și să se poată ridica acolo cine știe ce altă bizarerie.

AGERPRES: Care este locul dvs. preferat din București?
Mircea Cărtărescu: Am multe locuri preferate în București. Foarte, foarte multe. Îmi plac grădinile sale, parcurile — eu sunt mare amator de verdeață și mă plimb foarte des, foarte mult prin Parcul Carol, prin Parcul Cișmigiu, prin Parcul Circului de Stat, și multe altele care mie mi se par niște oaze de seninătate în mijlocul unui oraș care, altfel, este foarte stresant. Bucureștiul este unul dintre cele mai stresante din lume, zic eu. Dacă trăiești o săptămână la New York se spune că după aceea ești stors ca o rufă muiată în apă. Ei, cam același lucru îl simți și în București. Îl simt mai ales ne-bucureștenii. Dacă un clujean vine și stă în București o săptămână se simte ca la New York. E stors cu desăvârșire. Noi, care am trăit tot timpul așa, rezistăm mai bine la stresul acesta, dar totuși nu ne place. Nu ne place circulația, nu ne place aglomerarea, lipsa locurilor de parcare ș.a.m.d. De asta orașul ar trebui să-și recapete, ce spuneam la început, aspectul acela verde, ecologic, al locurilor.

AGERPRES: De ce ar iubi străinii Bucureștiul?
Mircea Cărtărescu: Am întâlnit străini care iubesc foarte mult Bucureștiul. Există și câțiva scriitori din străinătate stabiliți în București și care nu ar mai pleca de aici. Bucureștiul este un oraș totuși viu, care a început să capete o viață de noapte deosebită. Am fost și eu de câteva ori, mai recent, în Bucureștiul istoric, acele câteva străduțe, încă nerenovate ca lumea, dar bine că-l avem și așa, unde este o viață de noapte ca la Praga sau ca la Budapesta. E plin de lume, este forfotă de lume de la 8,00 seara și oameni tineri și discoteci și baruri și cafenele și restaurante, pe toate străzile, umăr la umăr, unul lângă celălalt.

Ei, această viață foarte agitată și foarte plăcută, într-un fel, — cui îi place așa ceva — atrage foarte mulți oameni. Și eu cred că odată terminată reconstituirea asta a Cartierului vechi, și sper că va fi făcută ca lumea, vom avea totuși un nucleu în București de mondenitate, așa cum găsești în toate marile orașe ale lumii, așa cum găsești în Spania, unde toată lumea este în cafenele după 8,00 sau după 9,00 seara, cum găsești în toate locurile.

AGERPRES: Bucureștii de altădată și Bucureștiul de azi. Ce ați alege și de ce?
Mircea Cărtărescu: Eu v-am spus, nu fac distincția asta, Bucureștiul e București. El și-a păstrat toate beneficiile și toate viciile și eu cred că de sute de ani de când există este, practic, la fel. Cum să nu recunoști centrul minuscul de acum 150 de ani, de pe vremea lui Caragiale și a lui Eminescu? Era un centru minuscul, însă frumos, după modelul, mai ales spre 1900 s-a constituit acest model parizian, bruxellian, occidental în orice caz, și acest centru era înconjurat de mahalale, cum se spunea pe atunci. Termenul de mahala nu era peiorativ în momentul acela, însemna pur și simplu cartiere, cartiere populare. Recunoști și acum modelul acesta.

Bucureștiul e concentric, asemenea Parisului. Și, încetul cu încetul, se va sedimenta social, pe aceste cercuri, ca de țintă de tir. Vom avea lumea mai bună venită în centru, apoi, din ce în ce lumea mai populară, să-i spunem. Deosebirea este că în ultimii ani s-a creat și un cerc exterior, care este pentru oameni înstăriți, mai ales zona nordică, zona de vest sunt preferate pentru cartiere de case, cartiere rezidențiale, în care viața e mai liniștită. Este o noutate pentru București. N-a mai fost centura asta, care a cuprins satele din jurul orașului, Pipera, Voluntari, Băneasa, toate astea, mergând până mai departe spre Mogoșoaia și mai departe, unde oamenii mai înstăriți — clasa de mijloc și a celor bogați într-adevăr — încetul cu încetul se mută, tocmai ca să evite stresul orașului. Încetul cu încetul, populația orașului care în anii ’90 era foarte amestecată, vedeai o casă foarte modestă chiar în centrul orașului, alături de o casă foarte pusă la punct — ei, încetul cu încetul se vor crea zone în care oamenii vor fi asemănători într-un fel, zone ale celor mai cu dare de mână și zone ale celor mai puțin favorizați. Această stratificare o găsim în toate orașele mari ale lumii și este de la sine înțeles.

AGERPRES: Care este amintirea dvs. cea mai dragă legată de București?
Mircea Cărtărescu: Mi-e foarte limpede. Este ziua în care am mers prima dată la facultate. Pentru mine — care sunt un om ce provine dintr-un mediu foarte jos, părinții mei au fost simpli muncitori, bunicii mei au fost țărani, toți cei patru bunici ai mei, pentru mine a fost un lucru extraordinar de important, pe de o parte, și pe de altă parte, miraculos, faptul că am reușit să îmi fac studiile superioare. Mi-a fost foarte greu, eu m-am născut într-o casă aproape fără cărți, mi-am făcut singur biblioteca și n-am luat, de pildă, nicio oră de meditație ca elev.

Pe de altă parte, trăiam, cum v-am spus, într-un mic sat în zona Ștefan cel Mare. Nu ieșeam aproape niciodată de acolo. De aceea, când am intrat la Facultatea de Litere și apoi când am mers în prima zi la școală, știind că sunt student … Pentru mine era … nici nu pot să vă spun cât de extraordinar era să fiu student. Era o zi de toamnă, foarte luminoasă, plină de funigei. Erau funigei în aer, peste tot, sclipeau așa, în aer. N-o să uit niciodată. A fost prima dată când m-am simțit un cetățean al centrului orașului în care înainte nu mergeam și care, după aceea, pe parcursul facultății, timp de patru ani, a fost lumea mea. Deci, eu mi-am schimbat lumea. Dintr-o lume de la, să zicem așa, semi-periferie, la o lume centrală. Și vreau să vă spun că totul era nou și uimitor pentru mine — Bulevardul Magheru, cu blocurile lui interbelice, Intercontinentalul, Teatrul Național, toate astea, facultatea noastră — mie mi se păreau strălucitoare, extraordinar de frumoase.

Chiar în perioada facultății, când a fost și perioada în care am început să scriu literatură profesional — scriam versuri, mergeam la cenaclu — în acea perioadă eu credeam, sincer, că Bucureștiul este cel mai frumos oraș din lume. Credeam sincer lucrul ăsta. Nici nu mă interesau celelalte orașe. Nu era din cauza propagandei comuniste sau nu știu ce, ci pentru că nu sperasem niciodată să acced în centrul orașului, care mi se părea și centrul lumii. A fost, timp de patru ani, centrul lumii mele. Și toată poezia pe care am scris-o atunci, patru, cinci volume de versuri — le numim acum optzeciste așa — era o poezie de dragoste nu numai pentru o demoazelă sau alta, ci în primul rând pentru orașul acela, care mi se părea strălucitor, atrăgător, fascinant, și, pe care, apoi, când în ’90 am fost parașutat în centrul New York-ului, am început să nu-l mai simt ca pe un oraș extraordinar de frumos.

Dar, în orice caz, amintirea aceea, prima, a primei mele zile de studenție mi-a rămas și mă cutremură și astăzi. Îmi face să se ridice părul pe brațe, ca să zic așa, când mă gândesc cât de fericit eram în ziua aia când am mers la facultate. Îmi amintesc foarte bine cum am intrat în sala de clasă, mi-am văzut cei 20 de colegi, care aveau să fie colegii mei de grupă. Și mi se părea că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

AGERPRES: Dacă ar fi să transmiteți ceva orașului de ziua lui, care ar fi urarea care i s-ar potrivi cel mai bine Bucureștiului la cei 555 de ani ai săi?
Mircea Cărtărescu: Am să răspund cu două versuri din Ion Barbu sau trei: “Raiul meu, rămâi așa!/Fii un târg temut, hilar/Și balcan — peninsular”.

Sursa: agerpres.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ