Mica sirenă

0
125

poza 3

A fost odată ca niciodată un palat minunat, pe fundul celui mai albastru ocean din lume. Acolo locuia regele marii împre-una cu fiicele lui, cinci sirene de o neasemuită frumuseţe. Sirena mezină nu era doar cea mai frumoasă, dar avea şi o voce minunată, şi peştii se strângeau de pretutindeni s-o asculte. Mica sirena cânta deseori, îndreptăndu-şi câteodată privirea în sus, ca să zărească lumina firava a soarelui care abia răzbea pâna în adâncurile oceanului.

– Of, tare mi-aş dori să ajung odată acolo sus, să vâd cerul, să aud glasul oamenilor şi să simt mireasma florilor! spunea ea.

poza 2 (1)

– Eşti încâ prea tânărâ! îi râspundea mama ei. Când vei împlini cincisprezece ani, regele îţi va îngădui şi ţie să mergi la tărm, asa cum le-a dat voie si surorilor tale.

Mica sirena îşi petrecea timpul cufundata în visurile ei, arzând de dorinţa de a cunoaşte lumea oamenilor. Dar iată că veni şi ziua mult aşteptata. Atunci tatăl o chema la el şi-i spuse:

– Iată, acum poţi urca deasupra apelor! Aminteşte-ţi însă mereu că lumea pe care o vei vedea nu este lumea noastră! Nu-şi termină bine vorba, că mica sirenă ţâşni spre suprafaţă, alunecând ca un peşte printre valuri. Dintr-o zvâcnire, ieşi din apă. Ce privelişte de vis! Vedea cerul pentru întăia dată, şi, cum era pe înserate, licăreau deja primele stele.

Dar mare fu uimirea şi încântarea făpturii din ocean când văzu o corabie apropiindu-se de stănca pe care se aşezase. Pe punte pârea să fie mare zarvă, şi, în câteva clipe, pe cer se aprinseră sute de luminiţe colorate, iar în întunericul nopţii se auziră focuri de artificii.

– Trăiască iubitul nostru căpitan şi cei douăzeci de ani ai săi! La mulţi ani! strigau oamenii de pe corabie, plini de bucurie. Mica sirena, profund înduioşată, se apropie de vas şi îl zări pe punte pe tânărul sărbătorit. Înalt, brunet, cu o ţinută elegantă de prinţ, zâmbea fericit, şi mica sirenă nu-şi mai putu desprinde ochii de el.

poza 4

Petrecerea continuă, chiar dacă marea era mai agitată ca de obicei. Un vânt rece învolbură apele, cerul se făcu negru-catran, fulgere ameninţătoare spintecau din când în când apa şi se stărni o furtună cumplită. Corabia, luată prin surprindere, se scufundâ cu un huruit înfiorător. Mica sirenă văzu deodată, în lumina unui fulger, cum tânărul căpitan cade în apă.

Porni înot să-l salveze şi se trezi cu el în braţe. Tânărul leşinase în mijlocul marii cuprinse de furtună, iar mica sirenă îl sprijini şi se luptă din râsputeri cu valurile ca să-l scape din ghearele morţii.

poza 5

Ajunse aproape de ţărm şi împinse trupul tânărului pe nisip. În aceeaşi clipă, auzi apropiindu-se nişte glasuri vesele şi se întoarse speriată în apă.
– Repede, veniţi, e un bărbat pe nisip! striga mirată o fată.

Din fericire, tânărul era viu şi nevătămat şi, cum se trezi, dădu cu ochii de chipul frumos al domniţei care-i venise în ajutor.

– Mulţumesc că m-aţi salvat, îi şopti el frumoasei necunoscute.

Din apă, mica sirenă îl urmări pe bărbatul pe care-l scăpase de la moarte cum se îndrepta spre castel fără să ştie cine era adevărata lui salvatoare. Se întoarse în palatul ei din adâncuri şi, zile în şir, rămase închisă fără să vadă pe nimeni. Ştia că iubirea ei pentru tânărul căpitan era lipsită de speranţă.

Doar vrăjitoarea adâncurilor ar fi putut s-o ajute. Iar mica sirenă se simţea atăt de deznădăjduită, încât hotârî să se ducă la ea.

– Ştiu ce vrei: două picioare de om, nu-i aşa? îi râse în nas vrăjitoarea cea rea. Dar ai grijă! Picioarele te vor durea cumplit, şi în schimbul vrăjii mele va trebui să-mi dai mie glasul tău minunat, aşa că vei râmâne mută pe veci! Şi ţine bine minte: dacă băiatul pe care-l iubeşti se va însura cu altă fată, nu vei redeveni sirenă, iar trupul tău se va topi în apă ca spuma valurilor.

-Accept, spuse în cele din urmă mica sirenă, dispusă la orice sacrificiu pentru căpitanul ei.
Cum aflase că tânărul era un prinţ, se târî pe ţărm aproape de castel şi bău băutura magică primită de la vrăjitoare. Fu străpunsă îndătă de o durere cumplită şi îşi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, văzu chipul mult iubit zâmbindu-i. Vraja puternică a maşterei făcuse o minune: prinţul fusese împins de o forţă misterioasă pe plăjă tocmoi când mica sirenă ajunsese acolo.

poza 9– Nu te teme! Eşti pe mâini bune. De unde vii? o întrebă el curios.

Dar mica sirena, rămasă fără grai din cauza farmecelor blestemate ale vrăjitoarei, nu-i putu răspunde.

Atunci prinţul o mângâie cu drag pe obraz şi o linişti:

– Te voi duce la castel şi voi avea grijă de tine. În zilele următoare, mica sirenă începu o viaţă nouă: primi haine neasemuit de frumoase şi deseori îl însoţea pe prinţ în plimbările lui călare. Dar, aşa cum prezisese vrăjitoarea, fiecare mişcare a picioarelor îi pricinuia dureri îngrozitoare.

Micuţa sirenă îndura în tăcere cumplitele suferinţe, mulţumită să poată trăi aproape de prinţul ei iubit. Chiar dacă nu putea răspunde prin cuvinte gesturilor lui curtenitoare, acesta o îndrăgise din toată inima şi o copleşea cu drăgălăşenii.

Tânărul însă o purta în suflet pe domniţa necunoscută pe care o văzuse când se salvase din naufragiu. De-atunci, nu o mai întălnise niciodată, căci ea se întorsese în regatul ei. Chiar şi când era împreună cu mica sirenă, continua să se gândească la cealaltă, iar mica sirenă, care înţelesese că nu ea era aleasa inimii tânărului, suferea şi mai mult. Dar soarta îi mai pregâtea o suferinţă. Într-o bună zi, în port îşi facu apariţia o corabie mare, şi prinţul ieşi să o privească împreună cu mica sirenă.

poza 10Tânăra necunoscută pe care prinţul o purta în gând de atăta amar de vreme coborî de pe corabie, şi tânărul se repezi spre ea, fericit să o întălnească din nou. Mica sirenă, înmărmurită, simţi o înţepătură ascuţită în inimă. Era pe cale să-l piardă pe prinţ pentru totdeauna.

Domniţa străină nu-l uitase nici ea pe bărbatul găsit pe tărm, asa că, atunci când el o ceru de soţie, îi oferi cu bucurie mâna. După câteva zile se sărbători nunta, şi mirii plănuiră să facă o călătorie pe corabia uriaşă care îi aştepta în port. Mica sirenă urcă şi ea la bord, şi porniră toţi în lunga călătorie din luna de miere.

Copleşită de spaimă şi de nelinişte, căci ştia că îşi pierduse iubitul pe veci, sirena îşi amintea profeţia vrăjitoarei şi era gata să-şi sacrifice viaţa şi să se topească în mare. Dar, într-o noapte, auzi glasuri din apă şi îşi zări surorile prin întuneric.

poza 11

– Mică sirenă, suntem noi, surorile tale! Ştim ce ţi s-a întămplat! Priveşte! Vezi acest pumnal? Este un pumnal vrăjit, l-am luat de la vrăjitoare în schimbul părului nostru.

Ia-l şi, înainte de revărsatul zorilor, curma viaţa prinţului! Doar aşa vei putea reveni în trupul tău de sirenă! Ca într-un vis urât, fata se îndrepta spre camera mirilor cu pumnalul în mână, dar, când văzu chipul liniştit al prinţului adormit, îi dâdu un sărut şi se întoarse alergând pe puntea corăbiei.

poza 12
Îndrăgostită cum era, nu găsise curajul să săvârşească o asemenea fărădelege! La ivirea zorilor, azvârli arma în mare şi, cu o ultimă privire aruncată lumii pe care o iubea atât de mult, se avântă în valuri, pregătită să se topească în spuma mării din care se născuse.

Soarele care tocmai răsărise la orizont mângâie marea cu o lungă rază aurie, şi mica sirenă, cufundată în valurile îngheţate, se întoarse să vadă pentru ultima oară lumina.

Dar, ca prin minune, o forţă misterioasă o smulse din apă şi se simţi dusă spre înaltul cerului.
Norii se colorau în nuanţe de trandafiriu, marea se înfiora la prima adiere a dimineţii, şi mica sirenă auzi nişte şoapte, însoţite de un clinchet de clopoţei:

poza 13
– Vino cu noi!
– Cine sunteţi voi? întrebă fata, dându-si seama cu uluire că putea vorbi din nou. Unde mă aflu?
– Mică sirenă, nu te teme! Esti cu noi, în cer. Suntem zânele văzduhului! Nu avem suflet, ca oamenii, dar datoria noastră este să-i ajutăm, şi primim în rândul nostru numai fiinţele care au dovedit bunătate faţă de ei. Tu ai arătat multă iubire şi înţelegere faţă de tânărul prinţ, deşi ai îndurat suferinţe cumplite, de aceea am hotărât să te primim cu braţele deschise.

poza 14
Cuprinsă de emoţie, mica sirenă privi în jos, spre mare, la corabia prinţului şi simţi cum ochii i se umplu de lacrimi, în timp ce zânele văzduhului îi şopteau:

– Vezi? Florile pământului aşteaptă ca lacrimile noastre să se transforme în rouă.

Mica sirenă se afla la începutul unei vieţi noi, plină de o pace necunoscută până atunci.

“Mica sirenă”, după Hans Christian Andersen. “Poveștile de aur ale copilăriei”, ilustrate de Tony Wolf, carte tipărită la R.A. “Monitorul Oficial”

LĂSAȚI UN MESAJ