Măsura credinţei – partea I

0
43

68947În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preacuvioase Părinte Stareţ, cinstiţi Părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi!
Cuvântul meu de acum va fi despre „Măsura credinţei”. Ştiţi că cea dintâi cuvântare a mea am pus-o sub cuvântul de întrebare pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adresat ucenicilor Săi odată, când a fost o furtună pe mare şi când ucenicii erau îngrijoraţi că erau în primejdie să se înece. Şi atunci Domnul Hristos i-a întrebat: „Unde este credinţa voastră?”. Ucenicii n-au răspuns sau cel puţin în Sfânta Evanghelie nu găsim un răspuns al ucenicilor, nu găsim răspunsul pe care, poate, l-au dat ucenicii atunci, dar Sfântul Evanghelist nu l-a cuprins. Totuşi, noi, dacă ar trebui să răspundem la această întrebare sau la alte întrebări asemenea, ar trebui să spunem cum stăm noi cu credinţa. In Sfânta Evanghelie sunt prezentaţi unii care au avut credinţă mare, credinţă multă, credinţă tare, credinţă neclintită şi mai ales doi sunt cei pe care i-a pomenit Domnul Hristos în legătură cu credinţa cea mare: sutaşul din Capernaum şi femeia canaaneancă. Sutaşul din Capernaum a dorit ca servitorul lui să fie vindecat de către Domnul nostru Iisus Hristos. Dorea vindecarea servitorului său pentru că-l iubea, spune Sfântul Evanghelist Luca. Poate că ştiţi că în Sfânta Evanghelie sunt două referate despre sutaşul din Capernaum, şi anume unul în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 8-lea, şi unul în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea. în fiecare referat e prezentat sutaşul din Capernaum ca un om cu credinţă, ca un om cu nădejde, Ca un om cu iubire, ca un om cu smerenie şi e prezentat în legătură cu credinţa lui, manifestată în încredinţarea că Domnul Hristos ar putea să facă minunea aceea, pe care o aştepta el, chiar şi de la depărtare. Şi a zis: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu, pentru că şi eu sunt om sub stăpânire şi am sub stăpânirea mea oameni, şi-i zic unuia: «Du-te», şi se duce; şi altuia: «Vino», şi vine; şi slugii mele: «Fă aceasta», şi face” (Matei 8, 8-9). Când Domnul Hristos a auzit cuvintele acestea de mărturisire, de credinţă ale sutaşului, e scris în Sfânta Evanghelie că S-a minunat de el şi a zis: „Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă” (Matei 8, 10). Deci e vorba de o credinţă statornică, de o credinţă neclintită. Fără îndoială, nu e vorba de o credinţă care ar putea fi categorisită ca o performanţă de credinţă, ci e vorba de o credinţă a începătorului, dar o credinţă care totuşi determină ceva. Şi în Sfânta Evanghelie de la Luca avem câte ceva despre sutaşul din Capernaum, între care un lucru pe care îl cam neglijăm, şi anume că el, care nu era de credinţa evreilor, le-a făcut evreilor o sinagogă, un locaş de slujire a lui Dumnezeu. El, care avea altă credinţă, s-a ocupat de credinţa celor care nu erau de credinţa lui. Şi asta n-au ţinut-o în seamă, de-a lungul veacurilor, creştinii, care întotdeauna au fost exclusivişti, care întotdeauna au căutat să-i înlăture pe cei de altă credinţă, or sutaşul din Capernaum nu a făcut aşa. Ci i-a ajutat pe oameni să-şi trăiască credinţa lor. Un lucru foarte important.
Au mai fost cazuri unde oamenii au înţeles că fiecare om are credinţa lui şi că fiecare om înaintează prin credinţa lui. De exemplu, cred că aţi auzit în ultimii ani de maica Tereza din Calcutta, o maică catolică care s-a îngrijit de cei mai săraci dintre cei săraci. Deci de toţi săracii, dar mai ales de cei mai săraci. Am citit o carte despre ea în limba germană, o prezentare a maicii Tereza. A fost o femeie extraordinar de bună, o femeie cu dar de la Dumnezeu. Cineva care n-are dar de la Dumnezeu nu poate face ceea ce a făcut maica Tereza de Calcutta. Nu poate, n-are cum să facă aşa ceva. Se spune, între altele, despre ea că a curăţit ranele unui bolnav, rane care miroseau foarte urât, şi cineva a trecut pe acolo şi a spus: „Apăi eu asta n-aş face-o nici pentru un milion de dolari”. Şi a maica Tereza zis: „Nici eu. Nici eu nu aş face-o pentru un milion de dolari, dar pentru Dumnezeu, o fac”. Deci avea o credinţă puternică, o credinţă care o angaja pentru binele omului de lângă ea.
Pentru că, să ştiţi, şi aş vrea să ţineţi minte de la mine pentru toată viaţa voastră, de la tinereţe până la bătrâneţe şi în veşnicie, că cel mai important om dintre toţi oamenii câţi există în lumea aceasta este omul de lângă tine. Vorbim despre aproapele nostru. Mai demult, cuvântul „aproapele” era tradus cu cuvântul „vecinul”. Să iubeşti pe „vecinul tău” ca pe tine însuţi; şi noi zicem acum: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” E bine şi aşa, şi aşa, pentru că dacă zici „vecin”, te gândeşti la un om anume care-i cu casa lângă tine, să zicem, şi nu te gândeşti la un om care trece pe lângă tine sau pe lângă care treci tu însuţi şi n-ai mai putea să-l numeşti vecin. Mi-aduc aminte din copilăria mea – Dumnezeu să-i odihnească pe părinţi – că vorbind cu vecinii noştri, îi agrăia cu cuvântul „vecine”, „vecino”. Aşa înţelegeau ei să agrăiască pe omul de lângă ei. Nu în toate cazurile vecinul e şi aproapele, ci sunt oameni care, fără să fie vecini, sunt aproape, şi atunci fară îndoială am putea spune „aproapele”, ca un cuvânt mai larg. Eu zic, de fapt am citit undeva, că omul cel mai important este omul de lângă tine. Şi noi ar trebui să avem conştiinţa că pe omul de lângă noi l-a pus Dumnezeu lângă noi şi pe noi ne-a pus Dumnezeu lângă el. In Pateric se spune că „de la aproapele atârnă şi viaţa, şi moartea. Că dacă slujim aproapelui – dacă-l ajutăm pe aproapele nostru, dacă-l considerăm pe aproapele nostru -, lui Dumnezeu slujim, şi dacă greşim aproapelui nostru, lui Dumnezeu greşim”. Mi-aduc aminte că am citit cândva, în Scriptură, că a zis cineva că dacă priveşti pe aproapele tău, priveşti cumva pe Domnul Dumnezeul tău. Nu în înţeles că el devine Dumnezeu pentru tine, ci în înţelesul că el e purtător al chipului lui Dumnezeu. Şi atunci, Dumnezeu e răspândit în lumea aceasta în oamenii pe care i-a creat şi care sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Dacă omul de lângă noi e omul de care atârnă viaţa şi moartea noastră, viaţa în înţelesul că dacă îl iubim şi îl ajutăm şi îl respectăm şi îi zâmbim şi îl salutăm şi îl cinstim pe omul de lângă noi, aducem mărire lui Dumnezeu, Care l-a creat şi a pus în el chipul Lui.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ