Mânia, vrednică de râs

0
93

Nimic nu întunecă atât de mult cu nebunie ochii minţii noastre ca întărâtarea şi mânia. Nu degeaba ne îndeamnă Eclisiastul, zicând: Nu! (Eccl. 7, 9).

Altfel spus: „Unde vezi întărâtare mâni­oasă, să ştii că acolo se găseşte sălaş de nebuni.’’

Cugetând despre aceasta, Sfântul Cassian spu­ne: „Bărbatul mânios săvârşeşte fapte fără înţele­gere, fiindcă lumina înţelegerii se întunecă dacă mintea e tulburată de mânie.” Aşijderea şi Sfân­tul Ierarh Grigorie spune: „Unde mânia aduce asupra minţii tale întunericul tulburării, de acolo Dumnezeu ia raza cunoştinţei Sale. Precum cel ce are ochii trupeşti întunecaţi nu ştie încotro mer­ge, aşa şi cel ce are ochii minţii întunecaţi de tul­burarea mâniei nu ştie, ca un nebun, ce face.”

Vrednică de râs este mânia cea nebunească a împăratului Xerxe. Atunci când câteva corăbii ale lui s-au scufundat cu oşteni cu tot în Helles­pont, Xerxe, înfuriindu-se împotriva mării, a po­runcit să fie bătută cu trei sute de lovituri şi călcată în picioare. În Vieţile Sfinţilor citim că unii chinuitori, dându-i pe Sfinţii Mucenici spre mân­care fiarelor, atunci când vedeau că acestea nu se ating de sfinţi şi nu-i vatămă, se înfuriau şi înce­peau să bată fiarele. Râde istoria şi de acel stăpânitor care, fiind înalt de stat, a intrat într-o casă şi s-a lovit cu fruntea de prag, iar de furie a porun­cit să fie dărâmată casa până la temelii.

Iată, acum e limpede că cel aprins de mânie să­vârşeşte fapte fără judecată şi se aseamănă unui orb: acela este întunecat de orbire, iar mâniosul de nebunie, şi nu ştie încotro merge şi ce face.

Mânia orbeşte ochii minţii, fiindcă întunecă luminile lor în aşa fel încât mâniosul nu mai poate deosebi adevărul de minciună.

Oricine se mânie pe fratele său în deşert; vinovat va fi judecăţii, zice Domnul (Mt. 5,22). Nu te mânia pe nici un om, chiar dacă te-ar jigni tare, fiindcă mâ­nia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, după cuvântul apostolesc (Iac. 1, 20). Soarele să nu apună peste mânia voastră, zice alt Apostol. Orice amărăciu­ne şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să pia­ră de la voi, împreună cu orice răutate, ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia precum şi Dumne­zeu v-a iertat vouă în Hristos (Efes. 4, 26, 31-32).

Fereşte-te chiar şi de mânia care nu este în de­şert, ca să nu tulburi ochiul tău sufletesc prin întărâtare. Tulburatu-s-a ochiul meu de supărare, zice Scrip­tura, învechitu-m-am între toţi vrăjmaşii mei (Ps. 6,7). Nu trebuie nicidecum să te mânii pe cineva, orica­re ar fi pricina, afară numai dacă cineva te desparte de Dumnezeu şi de dragostea Lui – iar dacă nu te desparte nimeni, în zadar te mânii. Şi, după cum spune Apostolul, de Dumnezeu şi de dragostea Lui nu poate nimeni să te despartă – şi nu numai omul, ci nici focul, nici sabia (v. Rom. 8, 35, 39).

Ca atare, încetează să te mai mânii şi lasă întărâtarea. Nu râvni celor ce viclenesc, zice Prorocul, părăseşte mânia şi lasă-te de iuţime; nu căuta să vi­cleneşti, că cei ce viclenesc vor pieri de tot, iar cei ce nădăjduiesc spre Domnul vor moşteni pământul (Ps. 36, 1, 8-9). Nu e în lume vreun lucru pentru ca­re să ai drept deplin a te mânia pe cineva şi a te supăra până la uitarea de sine. Chiar dacă socoţi câteodată că este foarte de trebuinţă să te mânii, nu vei afla vreun lucru care să merite mânierea, afară numai când este vorba de slava lui Dumne­zeu şi de încălcarea sfintelor Lui porunci. Totuşi, şi atunci să te mânii cu măsură, ca nu cumva, îndreptându-i pe alţii, să te vatămi pe tine însuţi.

Nicăieri nu-L vedem pe Domnul că Se aprin­de de mânie împotriva celor care păcătuiesc, ci-L vedem blând şi îndelung-răbdător. Învăţaţi-vă de la Mine, a zis El, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Şi când ucenicii Lui, mâniindu-se pe cei ce păcătuiau, au spus: Doamne! Vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?, El i-a certat, zicând: Nu ştiţi, oare fiii cărui duh sunteţi? (Lc. 9, 54-59). Şi, învăţându-ne, grăieşte: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vos­tru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6, 14-15).

Tu însă vei spune, poate: „M-a necăjit, m-a vor­bit de rău, m-a necinstit înaintea tuturor, plănuieşte tot felul de răutăţi împotriva mea, îmi face rău.” Dar cine va răbda supărări mai mari decât a răbdat Dumnezeu? Cine a fost vorbit de rău, necinstit, hulit mai mult decât Domnul? Căci El a fost bătut, pălmuit, scuipat, răstignit şi împuns cu suliţa în coastă, şi totuşi nu a ţinut minte răul şi nu S-a mâniat, ci, murind pe Cruce, S-a rugat pentru cei ce păcătuiau, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Lc. 23, 34).

Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfaturi alese pentru viața duhovnicească, trad. din lb. rusă de Adrian Tănăsescu – Vlas, Editura Sophia, București, 2015