Mânia părintească provocată de încetineala copiilor

0
65

Fibrele noastre nervoase sunt acoperite de mielină, care serveşte drept izolator. Prin fibra mielinizată impulsul nervos este condus cu viteză mai mare, si reacţiile omului sunt mai rapide. Rapiditatea reacţiilor copilului depinde de gradul de finalizare al procesului de mielinizare, care continuă, de regulă, până la vârsta de doisprezece ani.

Părinţilor li se pare adeseori că cel mic face totul mult mai încet decât poate, şi asta dinadins, în necazul lor. De fapt, copiii pur şi simplu nu se încadrează în ritmurile impuse de părinţi şi nu sunt capabili de o concentrare îndelungată, în virtutea particularităţilor lor neurofiziologice: procesul de mielinizare nu este încheiat, iar lobii frontali nu s-au maturizat. Starea aceasta poate fi comparată cu randamentul scăzut al unui computer ce n-are destul RAM.

Nu trebuie, de altfel, să neglijaţi şi aspectul ludic al comportamentului copiilor. De pildă, cel mic se îmbracă atât de încet, încât vă pierdeţi răbdarea, iar asta se întâmplă din cauză că el a transformat procesul plicticos al îmbrăcatului într-o joacă interesantă. Emisfera cerebrală dreaptă, care este legată de fantezie şi intuiţie, funcţionează la noi mult mai slab decât la copii. Capacităţile de improvizaţie creativă au trecut la adulţi în planul secund, permiţându-ne să procesăm volume enorme de informaţie, pe când copilul asimilează lumea în primul rând prin joacă.

Avem de-a face cu nişte fiinţe de cu totul alt tip: preşcolarii percep lumea altfel decât noi şi acţionează altfel. Şi acest lucru e minunat, fiindcă bogata fantezie copilărească e o premisă a viitoarei inteligenţe.

Pe lângă asta, copiilor nu le stă în fire perceperea exactă a timpului, „timerul” lor lăuntric nu e „băgat în priză” cel puţin până la vârsta de şapte ani. Copilul nu se orientează temporal, şi ca atare nu e în stare să se grăbească. Adultul înţelege ce înseamnă fraza: „Ne-au mai rămas doar cinci minute până ieşim!”; copilul însă percepe cele auzite la modul: „Cinci minute! e atunci când se enervează mama.”

Copiilor le place la plimbare, dar nu pot suferi îmbrăcatul, fiindcă îmbrăcatul e un proces de trecere de la o activitate la alta. Lor le place şi să se joace, şi să mănânce gustos, dar nu le vine uşor să se rupă de joacă şi să se ducă la baie pentru a se spăla pe mâini înainte de masă. Copiii au nevoie de odihnă, dar încearcă, numai, să-i culci la timp! Depăşirea „dificultăţilor tranziţiei” este o artă aparte, pe care trebuie să ne-o însuşim cu toţii.

Mânia părintească provocată de încetineala copiilor apare pentru că noi conştientizăm posibilele consecinţe ale acţiunilor noastre, pe când copiii nu se gândesc la ele. Desigur, înţelegem că altfel nu se poate, dar în subconştient am vrea, totuşi, foarte mult ca ei să împartă cu noi povara răspunderii.

Totuşi, copiii nu ştiu ce este aceea „lucrarea urgentă” a părinţilor, nu sunt în stare să înţeleagă ce înseamnă: „Am depăşit toate termenele!” şi „Mă omoară şeful!”, şi n-are nici un rost să aşteptaţi asta de la ei.

Pentru a reduce la minimum conflictele de acest gen trebuie să face experienţa noastră mai accesibilă pentru percepţia copilului. Încercaţi, sub formă de joc sau de poveste, să-l faceţi pe copil să înţeleagă de ce aveţi nevoie să lucraţi în loc să vă jucaţi cu el.

“Enervarea”, Ecaterina Burmistrova. Traducător: Adrian Tănăsescu-Vlas. Bucureşti: Editura Sophia, 2017