Mânia este o manifestare a răutății

0
94

maniaaaA altă patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este patima mâniei. Mânia e sădită în existenţa umană. Şi Domnul Hristos S-a mâniat. El Care a luat firea omenească în afară de păcat. Firea omenească, aşa cum Şi-a împropriat-o Domnul Hristos – Fiul lui Dumnezeu Şi-a împropriat-o când S-a făcut om – este firea omenească fără păcat. Şi totuşi mânie a arătat Domnul Hristos, ştiţi de manifestarea mâniei când a scos din templu pe vânzătorii de acolo, Şi-a împletit un bici din funii şi i-a scos afară. Eo manifestare de mânie, dar o manifestare de mânie în înţelesul ei bun, pentru că ea e sădită – mânia e sădită – în fiinţa omenească ca prin aceasta să ai un se poate stăpâni.

Acum nu prea se mai vorbeşte de „mânioşi”, ci se vorbeşte de „nervoşi”, parcă e ceva mai superior să zici de unul – cum să zici că-i mânios, zici mai bine – că „îi cam nervos”. În realitate să ştiţi că cei de demult nu ştiau de nervos, ştiau numai de mânios şi de rău. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre unul sau despre altul din aceştia care erau mânioşi, că „e rău”. De fapt mânia este o manifestare a răutăţii, un chip al răutăţii. Sfântul  Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi.

În antologia sanscrită se spune: „Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte”. „Un semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”. Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită „Scara”, zice aşa: „Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?”. Şi mânia răspunde: „Tatăl meu este îngâmfarea – adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa „Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că „Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Casian; zice – şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Acestea pot fi pricini de mânie în înţelesul că atunci când cineva te opreşte de la un lucru care îl doreşti, atunci tu i te împotriveşti şi te împotriveşti cu mânie, cu răutate, deşi fără gâlceavă se pot rezolva lucrurile mult mai bine decât cu gâlceava. Numai că omul dintr-o dată sare, să se împotrivească, să facă ceva care nu-i bine. Ştiţi că Domnul Hristos condamnă nu numai uciderea ci şi mânia şi manifestările mâniei. Şi anume în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 5-lea, spune: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: <<Să nu ucizi>>; cel ce ucide este vrednic de osândă. Iar Eu vă zic vouă că cel ce se mânie pe fratele său este vrednic de osândă; cine va zice fratelui său: netrebnicule, este vrednic de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: nebunule, este vrednic de gheena focului”. Vedeţi ce aspru este Domnul Hristos când e vorba despre mânie şi vrea să nimicească mânia. Deci mânia, mai departe vorbind despre ea, spune: „Fii mei, fiicele mele sunt ţinerea de minte a răului, vrăjmăşia, ura”, acestea sunt manifestări ale mâniei. Chiar are Sfântul Ioan Scărarul un cuvânt despre pomenirea răului şi acolo spune că „Pomenirea răului este viermele minţii, rugina sufletului, păcat neîncetat, fărădelege de fiecare clipă”. Iar în Pateric se spune că „Cel care e pomenitor de rău, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ca de rugină se mănâncă”. Răutatea o ducem cu noi. În Sfânta Evanghelie se spune:   omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36), iar părinţii din Filocalie interpretează, tălmăcesc acest cuvânt aşa, că gândurile cele rele sunt duşmanii noştri – „duşmanii omului sunt casnicii lui” -, gândurile cele rele sunt casnicii noştri de care nu ne putem despărţi, ca de duşmanii cei dinafară pe care îi putem ocoli de multe ori. Numai că îi ducem în noi. Noi de fapt avem o lume interioară în care intră şi buni şi răi, după relaţiile noastre cu oamenii. Intră în sufletul nostru buni, intră în sufletul nostru răi, cât îi putem cuprinde, şi ne întâlnim cu ei. Şi dacă avem patima mâniei, apoi ne chinuieşte, şi patima pomenirii de rău ne chinuieşte şi când nu sunt de faţă duşmanii noştri. Şi îi judecăm şi îi învârtim prin minte şi facem ce vrem noi cu ei, din răutatea pe care o purtăm în sufletul nostru. Şi zice mai departe Sfântul Ioan, punând pe mânie să vorbească despre ea însăşi: “Împotrivitorii mei sunt nemânierea şi blândeţea”, când ajungi la un calm, la o blândeţe care nu te mai lasă să te dezlănţui ca furios, ca mânios. Şi în sfârşit: „Mă nimiceşte deplin smerita cugetare”, smerenia. Omul smerit e totdeauna înţelegător faţă de neputinţa omenească şi trece de mânie.

„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ