Maica Crinilor (Pieta)

0
34

(1947)

Tu stai învăluită în lunga ta tăcere
În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi
Şi peste Fiul curge în val a ta durere.

Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,
Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.

Fiinţa ta întregă grăieşte către Dânsul:
Şi eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu.
Şi coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu
Şi faţa mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.

Şi port şi eu pe frunte cunună ca şi-a Ta
Şi din burete, iată, şi eu am supt oţetul
Şi mi s-a scurs şi mie viaţa pe încetul
Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.

Şi crinul meu cel dulce, căzut în sfâşiere,
Şi eu, gustat-am, iată, paharul cu amar,
Şi acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar
Să ajung să văd în faţă Slăvita Înviere.

Şi-aşa cum stai grăind cu crinii tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată
Te pleci spre poala ta înmiresmată
Tu însuţi, ca un crin înalt din văi.

Şi-mi vine-aşa să-mi plec genunchiu-n taină
Cu mintea uluită de copil
Şi-apropiindu-mă cu pas umil
Să-ţi sorb miresmele de crini din haină.

“Poezii”, Zorica Laţcu Teodosia – Maica Teodosia