Lumina ne-a răsărit (Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului)

0
152

145176_ips_teodosieÎn pericopa evanghelică pe care am ascultat-o (Matei 4, 12-17) ni se spune că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ducându-Se în Galileea – mai precis la Capernaum, ţinut care se află „lângă mare, în hotarele lui Zabulron şi Neftali” (4, 15) -, adică dincolo de Iordan, a început să propovăduiască, zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (4, 17). Aşadar, acestea sunt – după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – primele cuvinte pe care le-a rostit Fiul lui Dumnezeu, după Botezul Său. Negreşit, pentru noi ele au o semnificaţie deosebită, pentru că ne îndreaptă atenţia asupra înţelesului tainic al întrupării Sale: acela de a ne învăţa adevărata pocăinţă, fără de care nu există posibilitate de mântuire.
Pocăinţa vizează firea noastră umană, pentru că ea deschide inima omului spre darul lui Dumnezeu; fără această deschidere din partea omului, chemarea lui Dumnezeu – adresată de-a lungul atâtor sute de ani prin gura proorocilor, ultimul dintre ei fiind însuşi Sf. Ioan Botezătorul, care, după cum spune acelaşi Sf. Evanghelist Matei, tot cu aceleaşi cuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) şi-a început propovăduirea în pustia Iudeii – rămâne fără răspuns. Fără pocăinţă, agrăirea lui Dumnezeu, cum numeşte Părintele D. Stăniloae această chemare a Tatălui ceresc,, nu primeşte răspunsul omului, ca semn al consimţirii sale lavîmpreună-lucrarea mântuirii. Oare nu ne spune Mântuitorul: „Iată, stau la uşă şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi El cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)? Ce este, prin urmare, întruparea Fiului lui Dumnezeu decât această „apropiere” de uşa inimii noastre, pentru a Se face auzit şi pentru a primi răspunsul nostru?…
Iată de ce sunt atât de importante primele cuvinte pe care le-a rostit Hristos – Fiul lui Dumnezeu, cuvinte cu care şi începem un nou „an de mântuire”, „an de milostivire”, cum îl numeşte Sfântul Prooroc Isaia -Evanghelistul Vechiului Testament (61, 2); acelaşi Isaia, care spune despre Mântuitorul: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să-l vindec pe cel cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate” (61, 1), atrăgea atenţia poporului ales că la venirea lui Mesia vor pieri: „întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele”; şi asta pentru că – spunea el – “peste tine răsare Domnul şi slava Lui străluceşte peste tine” (60, 2). La cuvintele rostite de acest prooroc se referea Sfântul Evanghelist Matei, atunci când spunea că „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4,16), pentru a sublinia importanţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum şi aceea că scopul nemijlocit al întrupării lui Hristos nu este altul decât acela de a împrăştia întunericul în care se aflau lumea şi omul din cauza păcatului neascultării lui Adam; nimeni nu putea împrăştia întunericul păcatului decât Cel care a despărţit lumina de întuneric dintru început, cum ne învaţă Sfânta Scriptură: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină… şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facerea 1, 3-4).
Pentru a înţelege ce fel de lumină este cea pe care ne-a adus-o Hristos, trebuie să ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Isaac Şirul: „Nu am pocăinţa, nici umilinţa care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele”. Lumina lui Hristos nu este alta decât lumina care aduce în suflete bucuria lui Dumnezeu, pentru că omul a fost făcut să nu fie fiinţa durerii, ci a bucuriei. Şi aceasta o înţelegem din două fapte deosebite.
Mai întâi, din aceea că omul este făcut „după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu” (Facere 1, 26); adică omul a fost creat să fie pe pământ icoana plină de slava cea luminoasă a lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură spune că „S-a bucurai” Dumnezeu de toate câte a făcut pentru că toate „erau bune foarte” (Facerea 1, 31); la fel şi omul, în calitate de icoană a lui Dumnezeu, trebuie să se bucure de tot ceea ce a creat Dumnezeu; şi asta pentru că este – cum spuneam – fiinţa bucuriei. Oare nu aşa ni-l oglindeşte şi împăratul David pe om, ca fiind chemat să se veselească de bucuria lui Dumnezeu? Iată ce zice dumnezeiescul David: „ Veseli-mă-voi şi mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte” (Psalm 9, 2) şi „apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi” de bucurie „şi feţele voastre să nu se ruşineze” (Psalm 33, 5)!
Dar tot el zice: „Până când, Doamne, vă vei uita, până în sfârşit? Până când vei grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea, ziua şi noaptea?… Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte” (Psalm 12, 1-2 şi 4). Exprimând prin aceasta starea paradoxală în care se afla omul înainte de venirea lui Hristos, căci – deşi a fost creat spre a fi fiinţa bucuriei -, după căderea pe care a adus-o neascultarea, a fost cuprins de tristeţea durerilor morţii. Cu toate acestea, nădejdea sa, că numai la Domnul îi este scăparea, nu a lipsit niciodată din inima lui: „Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi spre Domnul… Cuprinsu-m-au durerile morţii şi râurile fărădelegii m-au tulburat. Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii. Şi când mă necăjeau, am chemat pe Domnul şi către Dumnezeul meu am strigat” (Psalm 17, 2, 5-6).
Acest strigăt către Dumnezeu al omului este el însuşi mărturia că omul a fost făcut să fie fiinţa bucuriei şi a comuniunii. însă, din cauza păcatului, această dorinţă a sa rămânea întotdeauna o speranţă neîmplinită; din această disperare rostea şi împăratul David cuvintele: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele” (Psalm 21, 1). Concluzia este că, fără lumina şi ajutorul lui Dumnezeu, omul nu putea fi plin de bucurie. De aceea, întruparea Fiului lui Dumnezeu trebuia să aducă oamenilor această lumină şi această bucurie de care ş-a lipsit neamul omenesc prin neascultarea lui Adam.
Dar să nu uităm şi de ceea ce spune Sf. Maxim Mărturisitorul: Spaima omului – după cădere – este ascunsă de moarte pentru a-l îndrepta pe om spre Dumnezeu; această „spaimă ascunsă de moarte” îl făcea pe om să se simtă acoperit de obscuritatea sau întunericul morţii, fapt care-l făcea să caute lumina şi să o dorească din toată fiinţa. Dacă omul, înainte de Hristos, îşi pierduse „uimirea, mirarea, recunoştinţa” -trăsături ale omului credincios, cum spunea Părintele C. Galeriu -, ajungând să aibă o inimă împietrită de durere – cum spune «Oliver Clement -, iată că prin venirea lui Hristos toate cele pierdute de către voi prin neascultare vor fi redobândite şi retrăite în lumina Celui prin Care toate s-au umplut de strălucire. Aşadar, ascultând cuvintele Evangheliei, nu putem să nu ne întrebăm şi prin harul lui Dumnezeu să dobândim în acelaşi timp şi un răspuns mântuitor, aşa cum o vor fi făcut-o şi cei cărora le scria Sf. Evanghelist Matei: „Ce lumină a văzut acest popor?” Cu adevărat lumină mare, pentru că, de la căderea lui Adam şi până la Hristos, numai lumina soarelui s-a putut vedea; dar această lumină era una materială.
Lumina cea mare pe care o aduce Hristos este lumina cea nematerială, este lumina cea dumnezeiască, care nu izvorăşte dintr-un corp ceresc, ci izvorăşte din însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Şi această lumină mare este harul lui Dumnezeu. Proorocul Isaia, văzând dinainte pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, dincolo de Iordan, adică ceea ce cunoaştem noi ca fiind o parte din Galileea neamurilor, ne încredinţează că acesta este locul în care va începe Iisus să propovăduiască şi să spună cuvintele prin care El aduce o reală schimbare a lumii vechi într-o lume nouă. Şi precizează Sfântul Evanghelist Matei, referindu-se la cele spuse de proorocul Isaia, că erau multe neamuri care aşteptau venirea lui Hristos: „Celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Matei 2, 16); El n-a venit doar pentru un popor sau un neam, ci pentru multe neamuri şi asta pentru că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a venit să mântuiască „toate neamurile”, întrucât „al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23,1).
Iată, aşadar, cum cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi ne încredinţează că venirea lui Hristos vizează mântuirea tuturor oamenilor, adică a lumii întregi. Şi că toată lumea trebuie să se schimbe, să se înnoiască, să se restaureze, împărtăşindu-se din lumina lui Hristos. Dumnezeu a făcut la început lumea şi apoi a făcut omul, luând din cele ce făcuse mai întâi, adică din pământ făcându-l pe om, căruia i-a dat suflet şi i-a împărtăşit şi harul cel dumnezeiesc. Aşadar, trebuie să vedem că în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu a fost aşezat omul, care a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” şi că toate făpturile erau slujitoare omului.

De aceea, atunci când chipul lui Dumnezeu s-a ştirbit şi lumea s-a împuţinat în firea sa, pentru că, luându-se duhul lui Dumnezeu de la firea omului, s-a luat şi de la firea înconjurătoare şi înţelegătoare slava lui Dumnezeu. Iată de ce în lumina lui Hristos trebuie să vedem ceea ce înnoieşte omul şi lumea prin lucrarea Mântuitorului Hristos ca fiind darul lui Dumnezeu, prin care se înnoieşte faţa întregii lumi. Şi după Botez, cu adevărat, darul lui Dumnezeu înnoieşte faţa lumii întregi. Iisus Hristos vine să restaureze întreaga lume; în El şi prin El întreaga lume se restaurează, pentru că lumina dumnezeiască se statorniceşte în trupul cel firesc, omenesc, al Mântuitorului Hristos, prin care se înnoiesc toate.
„Pocăiti-vă” înseamnă „schimbati-vă”. Schimbaţi-vă firea păcatului cu firea bucuriei, schimbare prin care păcatul este ucis de Cel ce este fără de păcat şi pe Care îl mărturisim a fi „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Şi iată că El vine în lume pentru a căuta şi mântui pe tot omul ce era pierdut.
Această misiune de a înnoi lumea prin Biserică şi-o prelungeşte până la sfârşitul veacurilor Mântuitorul Hristos, pentru că El intră în istorie nu doar ca să rămână în istorie ci ca să o depăşească; şi această depăşire a istoriei este începutul împărăţiei cerurilor, cum ne încredinţează Sf. Evanghelist Matei. Referindu-se la această realitate transcendentală a Bisericii – Trupul real al lui Hristos -, O. Clement spune: „în Hristos, Dumnezeu însuşi vine la noi pentru a birui moartea şi a ne deschide drumul îndumnezeirii. Taina de nepătruns, deopotrivă înfricoşătoare şi minunată a întrupării lui Dumnezeu, aduce sens, speranţă, depăşire a etern reînnoitei patimi a unei umanităţi pe care neantul o fascinează şi o înspăimântă. Taina întrupării judecă teologia noastră, căci creştinismul nu e un sistem, ci un cineva.”
Atunci când S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Măria, s-a făcut începutul Bisericii pentru că nu a vieţuit doar Duhul lui Dumnezeu în om, ci Dumnezeu însuşi, nu numai harul Duhului Său, cum fusese în Adam, ci Dumnezeu însuşi prin Iisus Hristos, iar Fiul lui Dumnezeu face din trupul pe care l-a luat, în care locuieşte împreună cu firea cea dumnezeiască, Biserica ce ne cuprinde pe noi toţi. El, Ziditorul a toate, Cel nefăcut, făcându-se făptură, devine Dumnezeu şi om şi, în acelaşi timp, purtător al tuturor darurilor. Şi aceste daruri aveau menirea să-l întărească pe om şi să-l facă să moştenească împărăţia cerurilor. De aceea spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
Sfântul Apostol Pavel spune că atunci când împărăţia cerurilor ni se arată, Dumnezeu este mai aproape de noi; mai mult decât atunci când s-a împlinit credinţa, pentru că „în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinătatea” (Coloseni 1,19). Adică în El, Care este Capul Bisericii – trupul Lui – „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23). De aceea, prin Biserică, Dumnezeu voieşte să ni se arate necontenit; şi ni se arată în fiecare rugăciune a noastră, ne împărtăşeşte harul şi puterea Sa în fiecare dorinţă a noastră sfântă de comuniune, pe care o trăim atunci când împlinim voia lui Dumnezeu. Ne unim noi înşine cu Dumnezeu atunci când ne împărtăşim; pentru acest motiv spune Sfântul Evanghelist Luca despre împărăţia lui Dumnezeu că este aproape, zicând: „S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (10, 9). Şi asta din marea iubire a luf Dumnezeu: dacă noi nu putem să ajungem la împărăţia lui Dumnezeu, vine împărăţia lui Dumnezeu la noi. Nu e greu să înţelegem de ce aceste cuvinte le rosteşte Biserica la începutul anului, după praznicul Botezului: pentru ca să ne îndemne că tot anul trebuie să-l petrecem ca fii ai luminii şi fii ai împărăţiei lui Dumnezeu.
Şi ce este împărăţia lui Dumnezeu? Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, ea este „dreptate, şi pace, şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Adică este tocmai împlinirea dragostei lui Dumnezeu prin iubirea noastră; şi împlinirea dragostei lui Dumnezeu se face prin răspunsul pe care-1 dăm la glasul chemării Sale. Când ne spune „pocăiţi-vă”, nu ne arată o stare prin care noi să cugetăm doar la ceva, pentru că pocăinţa înseamnă o schimbare; toate gândurile cele rele trebuie înlocuite cu cele bune, gândurile deşarte să le risipim şi să rămână în noi gândul lui Dumnezeu, dorinţa şi dragostea Sa. Astfel să se împlinească întru noi voia lui Dumnezeu, cum zicem în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-Se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Simţirile noastre să nu mai fie doar spre deşteptarea instinctelor trupeşti, ci simţirile noastre să fie duhovniceşti; cu faptele duhului să plinim faptele trupului, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).
În concluzie, trebuie să fim cu luare-aminte şi să nu cugetăm altceva, ci numai ceea ce am primit în Sfânta Biserică şi să facem ca aceste daruri să ne fie lumină şi merinde pentru viaţa cea veşnică. Ori de câte ori ne trezim dimineaţa şi vedem lumina soarelui, să cugetăm de unde vine această lumină, pentru că soarele tot Dumnezeu ni l-a dat ca să lumineze pământul şi să-l facă roditor pentru noi toţi. Dar mai presus de acest soare este Soarele Hristos, Care ne luminează sufletul. Şi la acest soare se cuvine să cugetăm în fiecare zi, să ne gândim că bunătatea lui Dumnezeu se revarsă asupra noastră; El ne iubeşte şi trebuie să-I răspundem şi no’i cu iubire. Când auzim spunându-ni-se vorbe deşarte, împotriva lui Dumnezeu, să nu fim nepăsători, ci să ne rugăm şi să fim conştienţi că aceste porniri ale semenilor noştri nu sunt din firea lor, pentru că firea ce ne-a dat-o Dumnezeu dintru început a fost bună. Ci aceste porniri sunt din invidia celui ce este urâtor de oameni de la început, adică de la vrăjmaşul care vrea să ne tragă în întunericul împărăţiei sale, care înseamnă durere, osândă şi nesfârşită amărăciune.
În fiecare zi să ne străduim să deosebim lumina de întuneric, binele de rău, darul lui Dumnezeu de ispita celui rău. Deosebind toate acestea, ne vom chivernisi viaţa aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5, 15-16). Sunt rele zilele pentru că vrăjmaşul înfăţişează timpul ca fiind înaintea noastră, spunându-ne că avem mult de trăit şi ademenindu-ne să ne îndulcim din clipa dulceţei celei trecătoare.
Până la păcat omul nu avea noţiunea timpuluir însă, odată cu păcatul, viaţa omului şi a lumii au fost măsurate şi de aceea a căzut sub stăpânirea iluziei dată de timp. Ieşind din păcat, noi nu ne vom mai măsura viaţa noastră cu unităţile de timp, ci îi vom oferi perspectiva veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu; toate clipele noastre vor fi clipe în care ne vom împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi Ii vom aduce laudă pentru darurile pe care ni le-a adus. De fapt, pentru creştinul adevărat, împărăţia lui Dumnezeu începe din viaţa de aici ca o pregustare; creştinul trăieşte în zilele vieţii de aici, de pe pământ bucuria vieţii celei nemăsurate de dincolo de pragul vieţii acesteia.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, ca şi noi să trăim zilele anului pe care l-am început ca pe nişte clipe ale prezenţei Sale. Să fie aşadar acest an bineprimit de Dumnezeu prin purtarea noastră cea creştinească, încât să ne învrednicim a primi pentru bunătatea lui Dumnezeu viaţa cea veşnică. Pentru aceasta, „Lumină ne-a răsărit nouă” – cum spune una dintre cântările bisericeşti -, adică pentru ca viaţa noastră, a fiecăruia, să devină o făclie luminoasă; din primitori ai „hainei luminoase” ce o îmbrăcăm la Botez trebuie să devenim purtători de Hristos. Din această cauză, fiecare ucenic şi vestitor al lui Hristos este numit a fi „lumina lumii”: „Voi sunteţi lumina lumii”, iar lumina se aprinde nu pentru a fi pusă „sub obroc, ci în sfeşnic” pentru a lumina „tuturor celor din casă”; iar lumea este casa noastră a tuturor în care trebuie să lumineze strălucirea lui Hristos, pentru ca toţi oamenii să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc (Matei 5,14-16).

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

LĂSAȚI UN MESAJ