Lumina lui Hristos luminează tuturor

0
268

lumina-peste-lumeSfântul Apostol Petru le scria iudeilor: avem mai întărit cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19). El spune asta despre lumina prorocească, şi dă încredinţare că în vremea sa ea era la iudei ba lumină în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba zi deplină. Dar ceea ce era pentru iudei lumina prorocească este pentru noi lumina lui Hristos, altfel spus învăţătura lui Hristos. Şi pentru noi ea este ba lumină în întuneric, ba răsărit al soarelui, ba deplină lumină a zilei. Acestea sunt semnele care apar neapărat la suişul întru lumina lui Hristos, şi cine nu a făcut cunoştinţă cu ele în calea sa, acela n-a văzut încă lumina Lui.

La Apostolul Petru, punctul de plecare al mişcării către lumină este vederea luminii: la care luând aminte. Cineva  dintre cei înconjuraţi de întuneric vede lumina, merge după îndrumările ei şi ajunge întâi la o lumină care poate fi asemănată cu răsăritul soarelui, apoi la una ce se aseamănă deplinei lumini a zilei.

Păcătosul care slujeşte patimilor şi căruia nu-i pasă de mântuire petrece în beznă, în loc întunecos- dar dacă aude cuvântul, sau îl citeşte, sau îl vede, sau dacă împrejurările vieţii lui îl fac să îşi vină în fire, începe să se îngrijoreze de primejdia care îl paşte din pricina stării sale şi ajunge să tragă încheierea că are neapărată nevoie să se îndeletnicească cu îndreptarea de sine. În sufletul lui, ca o lumină în loc întunecos, se aprinde atunci un asemenea gând – şi cu cât ia aminte mai mult la el, cu atât străluceşte mai puternic lumina lui, cu atât mai puternic se aprinde în el nevoia, trebuinţa şi dorinţa de a se îndrepta. Dacă nu va pricinui ceva vreo împrăştiere, lucrarea luării-aminte la lumina răsărită în inimă a harului se sfârşeşte prin hotărârea nestrămutată de a părăsi păcatul, patimile, nepăsarea şi toate faptele cele rele şi de a începe o viaţă dreaptă, după legea lui Hristos. Acest răstimp – de la primul gând la îndreptare până la hotărârea nestrămutată a omului de a se îndrepta – este primul pas pe tărâmul luminii lui Hristos, foarte asemănător cu ceea ce se întâmplă atunci când cineva păşeşte către o luminiţă pe care o vede în întuneric.

Cel ce s-a pocăit începe apoi să trăiască aşa cum trebuie. Atunci înfruntă alt necaz: cum vrea să facă vreun lucru bun, apucăturile, înclinările şi patimile dinainte se răscoală şi încearcă să-l abată de la bine. Nedorind să li se supună, se luptă cu ele, şi reuşeşte să facă binele doar prin această luptă, care este atât de inevitabilă că orice lucru ar plănui omul, îndată întâlneşte împotrivire fie în el însuşi, fie dinafară, şi trebuie neapărat să se lupte ca să reziste în bine. Este greu, bineînţeles, însă aduce mângâiere faptul că pe măsură ce rezistă cineva mai mult în bine, cu atât lupta devine mai uşoară, patimile slăbesc, iar dispoziţiile bune precumpănesc. În fine, acestea din urmă se întăresc atât de mult că cele dintâi aproape că nu mai pot fi băgate de seamă; simţămintele şi dispoziţiile sfinte se sălășluiesc atât de adânc în inimă că alcătuiesc starea ei de normalitate, şi atunci omul se nevoieşte în bine la fel de neîmpiedicat ca şi atunci când respiră. Această perioadă a luptei cu patimile şi poftele este ceea ce Apostolul numeşte răsărit al soarelui: până ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări în inimile voastre. Patimile se aseamănă ceţurilor. În natură, cu cât soarele stă mai mult la orizont, cu atât devine mai rară ceaţa şi în cele din urmă soarele se arată în toată frumuseţea sa: şi la noi, cu cât ne ţinem mai mult, prin lupta cu patimile, înaintea Soarelui Hristos, cu atât se răreşte mai mult ceaţa patimilor, şi în cele din urmă piere, şi în suflet se sălăşluieşte Hristos Domnul, Soarele deplin şi curat.

De atunci începe starea cea fericită a curăţiei, în care oamenii Îl văd pe Dumnezeu: fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dumneze Se răsfrânge în inima curată ca soarele în apa curată sau în oglinda curată. Iar întrucât această inimă este înzestrată cu înţelegere, ÎI vede duhovniceşte pe Dumnezeu, Cel ce Se răsfrânge în ea, şi întrucât Dumnezeu este fericire inima este fericită în El. „Cel ce s-a învrednicit de starea aceasta”, zice Sfântul loan Scărarul, ”încă fiind în trup îl are cârmuitor în toate cuvintele, faptele şi gândurile sale pe Dumnezeu, Care locuieşte în el, pentru că nu mai viază sieşi, ci viază în el Hristos”.

 Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ