Liviu Rebreanu – Laudă ţăranului român

0
192

liviu-rebreanu

În 29 mai 1940, scriitorul Liviu Rebreanu susţine în faţa membrilor Academiei Române, cu ocazia intrării în rândurile celui mai înalt for ştiinţific din România, un discurs focusat pe valorile satului românesc şi calităţile ţăranului român, subliniind faptul că mediul rural stă la baza destinului României.

„Domnilor Colegi, Onoraţi Ascultători, Ales într’un loc nou creat şi dorind totuşi să mă conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaş, mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu strămoşul meu şi al unora dintre d-voastră, într’un sens mai larg strămoşul tuturor: ţăranul român…

Mă simt destul de jenat că viu în faţa d-voastră să laud tocmai pe cel mai umil Român, şi-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă. Când vorbeşti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea că orice vei spune, nu va părea nimănui prea mult, şi nici o laudă prea exagerată. Înaintaşul, cu care îndrăsnesc eu să mă înfăţişez, e sărac şi slab. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi, probabil, totdeauna. Munca şi suferinţele lui hrănesc şi îmbogăţesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămână veşnic gol.

Lauda aceasta totuşi nu vrea nici să înalţe, nici să dărâme şi nici măcar să dovedească nimic, ci doar să mărturisească o credinţă şi solidaritatea mea continuă cu inima celor mulţi cari au avut parte tot de ocări şi proboziri, şi prea arar de vorbe bune…

În vieaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut, un rol secundar, şters; pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român nici nu e ţăran ca la alte popoare.

Cuvântul însuşi e de origine urbană, cel puţin în semnificaţia actuală. Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. Doar în vremile mai noi şi sub influenţe politice a pătruns şi la ţară cuvântul, spre a indica pe omul dela sat în contrast cu cel dela oraş. Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt ţăranul n’are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi, omul român. Pentru toată lumea, ţăran e sinonim cu Român, pe când orăşan nu, ba în general dimpotrivă, mai cu seamă în ochii ţăranului.

Ţăranul a rămas Român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi; în schimb orăşenii s’au cam arătat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanarioţii, Ruşi cu Muscalii, Nemţi cu Austriecii, până să devină Români sută în sută, sub Români.

Nu ştiu când a apărut în istorie ţăranul aşa cum îl defineşte ştiinţa de azi, adică omul care cultivă pământul din moşi-strămoşi şi care se simte legat de pământ prin rădăcini adânci. Barbarii de odinioară, străbunii naţiunilor mari şi mici de azi, n’au avut, pare-se, ţărani, cel puţin în secolele când marea strămutare îi arunca mereu de colo până colo prin Europa sălbătăcită. Neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora, ele dispreţuiau legătura cu pământul. În vieaţa lor, rolul de căpetenie îl aveau creşterea vitelor, vânătoarea şi războiul, care e tot un fel de vânătoare, dar de oameni.

Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înţeleg între dânşii când e vorba de trecutul nostru. Într’o privinţă totuşi sunt de acord cu toţii, anume că aici, la noi, pe pământurile noastre, se face agricultură din vremuri imemoriale. Dar existenţa agriculturii presupune existenţa ţăranului. Năvălitorii nestatornici, umblători după pradă şi setoşi de sânge, nu se îndemnau să scormonească ogorul. Trebue deci să fi muncit poporul băştinaş peste care puhoaiele de barbari au alunecat şi s’au scurs val cu val.

Băştinaşii s’au învăţat, de sigur după aspre experienţe, să nu se amestece de loc, sau cât mai puţin posibil, în luptele năvălitorilor ce se perindau. Războaiele erau totale şi pe-atunci, mai ales din partea barbarilor cari purtau cu dânşii femeile, copiii şi bătrânii, împreună cu toate animalele. Dar pe-atunci munţii şi codrii ofereau încă refugii destul de sigure pentru autohtonii cari voiau să rămâie neutri.

Cotropitorii înşişi rareori se răspândeau departe de marile căi de trecere şi de păşunile cari le hrăneau vitele. Iar când s’a întâmplat ca unii să se împrăştie şi să se adoială, o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul…

Când se abat marile urgii, oamenii bogaţi, posedanţii de toate felurile, sunt imediat gata de ducă. Ei n’au legături organice cu pământul ţării şi se despart uşor de oraşele sau de castelele în care locuesc, siguri că vor găsi, cu aurul lor, în alte ţări, alte oraşe şi alte castele, unde vor putea continua vieaţa uşoară de belşug…

Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional.

Şi dacă e aşa în general, de ce n’ar fi şi pentru ţăranul român, a cărui dragoste de pământ e mai mare şi mai naturală decât a altora? Căci pentru ţăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor.

De aceea pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege. E «sfântul pământ inspirator» care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai Români.

Astfel, destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi destinul desvoltării neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a rândul o existenţă aproape vegetală, o existenţă de chinuri şi umilinţi pe care numai ţăranul o putea îndura.

Cu cât se înmulţeau suferinţele şi treceau vremurile, ţăranul român s’a îndărătnicit în răbdare. Dragostea lui de pământ s’a învârtoşat. Ţarina se amesteca necontenit cu cenuşa şi oasele înaintaşilor, iar văzduhul se umplea cu umbrele şi sufletele lor până în tării. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nicio putere şi nicio schingiuire…

Rezultatul? România actuală cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice româneşti.

Acest fapt singur, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă nu să-i desarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii româneşti în propria noastră ţară. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decât existenţa aceluiaşi popor, pe aceleaşi locuri, după două mii de ani?

Inexplicabilă ar fi tocmai discontinuitatea. S’au văzut popoare mutându-se în altă ţară, se cunosc popoare cari au dispărut cu totul, dar un popor, care să dispară şi să se risipească pentru a reapărea, peste multe sute de ani, exact în locurile pe cari le-a părăsit, ar fi o minune ce nu se poate întâmpla decât în anume manuale istorice cu tâlc.

Rolurile principale în istorie le joacă sau neamurile creatoare de mare cultură, sau cele distrugătoare de cultură. Vieaţa popoarelor liniştite se petrece mai mult în subsolul istoriei. Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume.

În trecutul nostru n’avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare. Am trăit mai mult în sate, la umbra evenimentelor făcătoare de istorie. Satele însă nu asă documente pe care să le consulte şi să le compulseze viitorii istorici. Satele apar şi dispar, fără urme, după legi şi îndemnuri necunoscute. În cuprinsul pământului românesc, tocmai în epoca de formaţie a neamului, poate că nici sate nu erau multe, ci mai ales cătune resfirate. Aşa că n’avem şi nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?

Naşterea unui popor e un miracol, negreşit, precum miracol e orice naştere, chiar a ultimei gângănii. De aceea începuturile tututor popoarelor sunt învăluite în negura legendelor. Chimia etnologică n’a ajuns şi nici nu va reuşi să pătrundă şi să fixeze într’o formulă cu repetiţie misterul formaţiei unui popor nou din două sau mai multe vechi.

Dacă s’ar fi descoperit reţeta, în vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica poate şi popoare în serie pentru soluţionarea sau complicarea conflictelor internaţionale. Sunt însă numai anume epoci şi împrejurări când se realizează, între popoare îndelung convieţuitoare, osmoza generatoare de naţiune nouă.

Toate popoarele europene s’au format cam în aceeaşi epocă şi din amestecul mai multor neamuri — Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, alţii — şi totuşi mai ales despre noi se spune, cu o nuanţă peiorativă din partea unora,că suntem «ein echtes Mischvolk».

Ştiu că mă înverşunez să deschid uşi cari au fost forţate de mult, îndeosebi în această venerabilă incintă unde problemele originii şi trecutului românesc s’au desbătut şi ‘au clarificat deplin. Dar când se înmulţesc cei ce nu scapă ocazie fără a ne ponegri începuturile şi trecutul, ca să ne poată apoi contesta pământul, să nu mi se ia nici mie în nume de rău stăruinţa. Mă obligă de altfel însuşi ţăranul român, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre…

O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. Limba românească e o limbă ţărănească. Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat dela făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. Toată desvoltarea ei până în timpurile mai nouă, se datoreşte ţăranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice.

Pierzând sau dispreţuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte — limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră, cultivată numai de ţărani, în legătură continuă cu pământul şi cu lumea concretă, a păstrat expresia imagică şi naivă a omului simplu, o prospeţime pitorească şi colorată, ritmul vieţii mişcătoare.

Limba aceasta, ca toate operele ţărăneşti, e conservatoare şi-şi apără cu îndărătnicie conformaţia, rămânând refractară încercărilor de violentare. Neologismele, în afară de cele de specialitate cu circulaţie numai în anume sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă transformările noţionale şi formale potrivite cu  spiritul ei.

Aşa au fost condamnate să dea greş sforţările filologilor de odinioară cari au vrut s’o «relatinizeze», ca şi ale altor reformatori mai noi cari au încercat s’o «rumânizeze» prin reînvierea slavonismelor eliminate de evoluţia ei firească.

Acelaşi rezultat trebue să-l aibă şi tendinţa unor scriitori şi gazetari de a o «urbaniza» cu orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii gramaticale şi sintactice, socotind probabil, ca şi oarecari predecesori ai lor de-acum două-trei secole, că româneasca poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»…

Ţăranul s’a încăpăţânat a vorbi numai româneşte şi a refuzat să înveţe o limbă străină chiar când împrejurările sau nevoile l-ar fi obligat. În Ardeal, în regiunile mixte, Ungurii şi Saşii au fost totdeauna cei cari au vorbit româneşte, nu Românii ungureşte sau nemţeşte. Eu n’am cunoscut niciun ţăran român care să ştie ungureşte sau orice altă limbă străină, în vechea monarhie austro-ungară existau regimente de Români care staţionau cu anii prin provincii străine îndepărtate. Soldaţii vorbeau româneşte oriunde se aflau, la Viena ca şi în Bosnia, iar când cineva li se adresa într’o limbă străină, răspundeau invariabil «nu ştiu», din care pricină unele corpuri erau chiar poreclite «nu-ştiu-reghiment».

Nu însemnează aceasta că ţăranul român e incapabil să înveţe o limbă străină, ci numai că ţine mai presus de orice la graiul lui strămoşesc. Cât talent şi mai ales câtă predilecţie au Românii pentru limbile străine, o dovedesc orăşenii şi surtucarii noştri de toate categoriile cari, şi azi, ca totdeauna, se cred mai subţiri şi mai cultivaţi dacă vorbesc, de cele mai multe ori prost, orice altă limbă, numai străină să fie…

Precum şi-a păstrat limba, tot astfel a păstrat şi a modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de vieaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptate divină.

Legea românească e suportul moral al ţăranului. Ea i-a dăruit puterea de a rezista şi de a birui încercările veacurilor. Creştinismul nostru, aşa cum îl practică şi-l trăieşte ţăranul, ascunde într’însul toate fazele şi peripeţiile istoriei poporului român, întocmai ca şi limba românească…

Dacă ţărănimea română a fost ursită să conserve rasa, pământul, limba şi credinţa noastră, înseamnă că ea este întruchiparea tuturor virtualităţilor şi energiilor româneşti, că deci dintr’însa trebue să pornească şi să se inspire tot ce e românesc. În trecut, din ea s’au ridicat, prin selecţie naturală, boierii şi în sânul ei s’au întors cei care-şi pierdeau slujbele şi averile când nu-şi pierdeau şi capul. Din ea se recrutează mulţimea mare a luptătorilor în timp de războiu şi a muncitorilor în timp de pace.

Ţăranul niciodată şi sub nicio formă nu se întovărăşeşte cu străinii. Privirea şi dorul lui nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge şi mai cu seamă fără a se revolta.

Are o răbdare eroică, dar care ajunge să se confunde uneori cu toropeala, parcă lupta tăcută, nesfârşită pentru conservarea fiinţei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Răbdarea şi resemnarea însă, în loc să-i fie preţuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea că e leneş şi nesimţitor. Caracteristic este că imputarea o ridică tocmai exploatatorii lui de ieri şi de azi.

Admiţând că ţăranul român ar avea mai puţină tragere de inimă la muncă, vina încă nu i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, dacă nu din totdeauna, Românul a trebuit să muncească pentru alţii, fără răsplată, fără speranţă şi bucurii. În asemenea condiţii lenea şi nepăsarea erau singura reacţiune posibilă. Cu adaosul că sărăcia şi mizeria au devenit, virtuţi pe care a trebuit să-şi întemeeze toate rosturile vieţii. Neputând aspira la un traiu omenesc, s’a organizat în mizerie ca într’un element ineluctabil.

Oricât ar părea de ciudat şi de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate consecinţele ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n’ar fi putut îndura vieaţa şi s’ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într’o găoace indestructibilă, s’a singularizat şi a putut să-şi desvolte însuşirile specifice, să-şi dobândească o fizionomie naţională deosebită.

Viaţa săracă nu exclude bogăţia sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul şi are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi mângâiere.

Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-i împiedecă să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în belşug. Când munca e zadarnică şi slujeşte numai bună starea asupritorilor, lenea şi visarea răzbună nedreptatea şi devin producătoare de artă, bucuria celor obijduiţi.

Dealtminteri, ce fel de existenţă a avut de-a-lungul vremilor Românul, fie plugar, fie păstor, se pote închipui după ceea ce se vede şi azi: la numai câteva zeci de kilometri de Bucureştii rivalizând în lux şi risipă cu metropolele cele mai ariviste, întâlneşti nişte amărîte aşezări cu înfăţişarea aproape neolitică — satele şi cătunele româneşti. Contrastul acesta e mai elocvent decât volume întregi de istorie.

Între sat şi oraş a fost şi mai persistă pretutindeni un antagonism, la noi însă parcă mai viu şi mai accentuat. Pentru că oraşele noastre nu sunt expresia specificului naţional. Un oraş german sau francez reprezintă chintesenţa naţională respectivă ca şi satul, ba chiar în mai mare măsură.

Oraşul nostru, înfiinţat şi desvoltat, în multe cazuri, din alte necesităţi decât cele româneşti, nu s’a adaptat încă deplin spre a fi aevea, ca duh şi civilizaţie, izvor de românism curat… Pe când ţăranul român dă oraşului tot, civilizaţia orăşănească îi oferă numai sarcini şi fraze goale. Ţăranul e serios şi naiv, orăşanul e ironic şi sceptic. Poate de aceea ţăranul n’are încredere în orăşan, iar orăşanului i-e ruşine de ţăran, când nu-i e frică.

Şi totuşi emanciparea ţăranilor, orăşenii au propovăduit-o, şi au realizat-o. Revoluţiile noastre, mai mult gălăgioase decât sângeroase, s’au făcut toate de sus în jos, până la exproprierea latifundiilor şi împroprietărirea ţăranilor. Ţăranul însuşi, incapabil de a se organiza şi de-a iniţia răsturnări sociale, ar fi purtat în eternitate jugul servituţii.

Ideile liberale şi democratice au pătruns la noi din afară, evident, dar au găsit aici teren favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamând sfinţenia libertăţii individuale, erau în aer, la începutul secolului trecut, în toată lumea, întocmai cum azi e în aer ideea strivirii individului în folosul colectivităţii. Ideilor generoase de atunci le datorăm nu numai libertatea ţăranului, dar însăşi libertatea neamului românesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Românilor într’un Stat independent.

Ideile de-acum un veac şi jumătate, prin triumful libertăţii omului, au impus libertatea popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin încătuşarea individului, sunt sortite să îngenuncheze pe cei slabi în folosul celor puternici.

Vântul de generozitate universală a prilejuit, cum era natural, şi mari exagerări. Mila, compătimirea şi dragostea pentru ţărănime au creat o imagine falsă a ţăranului, o idealizare ieftină şi dulceagă, departe de realitate. Pe măsură ce interesul pentru ţăran creştea, s’a ajuns să nu se mai poată vorbi despre el decât în termeni hiperbolici. Iar când sufragiul universal a oferit un buletin de vot ţăranului analfabet şi nemâncat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodată tiran prin procură.

Pentru că toate mişcările în favoarea ţărănimii au fost infectate de retorism, au rămas simple intenţii fără rezultate practice. După o sută de ani de emancipare, devenit proprietar asupra aproape totalităţii pământului cultivabil, ţăranul român se află în aceeaşi mizerie morală şi culturală, iar standardul lui de vieaţă nu s’a îmbunătăţit câtuşi de puţin. Ceea ce denotă o tristă carenţă a conducătorilor.

Prin ceea ce a fost şi a reprezentat în vieaţa neamului, ţăranul român nu se putea să nu devină îndreptarul culturii naţionale, mai cu seamă în ce priveşte literatura şi artele. Când, după dobândirea libertăţilor, forţele creatoare româneşti s’au deşteptat şi au apărut poeţii, artiştii şi învăţaţii, toate bună-voinţele şi uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte şi de altă parte a unei temelii durabile pe care să se construiască.

Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitaţii sterile, de înnoiri diverse n’au dat roade. Limba românească, corectată întruna de scriitori şi filologi pasionaţi, scârţâia din ce în ce mai rău şi nu izbutea să nască poezie. Abia când scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura ţăranului, au descoperit izvorul limbii şi al poeziei româneşti. Alecsandri a făcut un act revoluţionar adunând şi dând la iveală o comoară de poezie populară.

S’au găsit, fireşte mai târziu, unii cari să-l acuze că prin ajustările şi completările lui ar fi stricat frumuseţea originală. Au uitat acuzatorii că arta e totdeauna operă individuală, chiar cea anonimă populară. Un cântec popular a fost făcut, întâi şi întâi, de cineva şi numai pe urmă au venit alţii, în timp şi în spaţiu, să-l corecteze, să-l amplifice ori să-l simplifice, în sfârşit să-l perfecţioneze.

Adică întocmai ceea ce se întâmplă şi cu poezia cultă, unde însă toate operaţiile le săvârşeşte un singur ins, mai înzestrat şi cu darul versificaţiei, şi cu al criticii. Încât Alecsandri a fost ultimul corector al baladelor populare culese de dânsul, şi de sigur cel mai talentat.

Până la Eminescu totuşi limba literară românească a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etem, dinamismul eternului duh neaoş românesc.

Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti. Pe această linie scriitorii au putut înainta pe urmă fără teamă de rătăcire, având de altfel totdeauna la îndemână pe ţăranul român, în caz de îndoieli.

După Creangă şi Coşbuc, mişcarea semănătoristă, împreună cu cele similare şi adiacente, a putut enunţa axiomatic că o literatură românească adevărată trebue să purceadă din realitatea românească, adică direct sau indirect din ţărănimea care reprezintă ceea ce are mai original neamul nostru.

De fapt semănătorismul n’a făcut decât să formuleze şi să strige cu glas tare, ca să pătrundă în conştiinţa tuturor, ceea ce au simţit totdeauna, deşi nu atât de categoric, toţi creatorii de valori veridice. Mişcarea aceasta, entuziastă până la fanatism, era natural să facă să triumfe un comandament a cărui rodnicie s’a dovedit în toate timpurile şi la toate popoarele. «Iliada», «Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru că, dincolo de perfecţia estetică, exprimă suflete şi realităţi naţionale. Nu e vorba, cum s’a încercat să se răstălmăcească, de a reduce literatura la ţărănism, sau muzica la doine şi hore, sau sculptura la crestături în lemn…

Ar fi o aberaţie să anchilozăm şi să limităm inspiraţia artistului. Confundând culturalul sau etnicul cu esteticul se anihilează creaţia de artă. Opera nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific care dă anume coloare şi autenticitate operei.

Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentaţi, cari, umblând să cultive aşa zisa artă pură sau să fie moderni cu ghilimele, au crezut că trebue să se inspire neapărat după ultimisimele curente străine. S’a întâmplat să realizeze, în cazurile cele mai fericite, imitaţii acceptabile sau chiar virtuozităţi tehnice interesante, nu însă opere vii şi trainice. Căci modernismul adevărat nu cere înstrăinare de realităţile naţionale, ci tocmai în înţelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea şi valorificarea originalităţii acestor realităţi. Literatură fără ţară nu există, cum nu există plantă fără pământ.

Ar fi de observat, în treacăt, că pseudo-modernismul a fost reprezentat şi practicat la noi exclusiv de scriitori născuţi la oraş, deci mai puţin legaţi de pământ şi uneori chiar de graiul românesc până într’atâta, că unii se mândreau când izbuteau să ticluiască ceva în vreo limbă străină. Ceea ce ar fi o dovadă mai mult că oraşului îi lipseşte încă spiritul autohton zămislitor de valori originale.

Totuşi cultura adevărată, prin care neamul românesc să-şi justifice rostul în lume, numai oraşul poate s’o creeze şi s’o desăvârşească. Literatura ţărănească nu e pentru ţărani, căci ţăranii nu citesc şi nici nu vor citi cărţi literare. Ţăranul îşi face singur literatura pe care o pofteşte inima lui, cum îşi confecţionează cele trebuincioase pentru trupul şi sufletul său. Cărţile cu ţărani le citesc numai orăşenii, ca şi pe celelalte. Ţăranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatură.

Oraşul însă trebue să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc. Glasul pământului trebue să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni să n’o mai înfrângă şi nici să n’o nesocotească. Între sat şi oraş trebue să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre.

De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebue să ne întoarcem necontenit. Fiindcă, precum Anteu câştiga noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor produce opere universal preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinul neamului…

Dar, la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult, trebue să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine. Nu prin fraze şi hârţoage, nici prin pomeni şi făgădueli deşarte, ci printr’o educaţie nouă care să-i asigure muncă rodnică şi traiu omenesc. Şi mai ales, şi poate mai presus de toate, dăruindu-i ceea ce râvneşte de multe veacuri fără încetare şi în zadar: lumină şi dreptate.

Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.

Liviu Rebreanu, 29 mai 1940, publicat în SINTEZA, 30, iulie 2016

LĂSAȚI UN MESAJ