Liturghia este lucrarea poporului

0
37

liturghia-291x114Liturghia nu este o reprezentaţie pusă în scenă de nişte clerici, pe care o urmăresc pasiv câţiva spectatori. Liturghia este lucrarea poporului, adică a celor ce asistă. Poporul nu vine ca să urmărească Liturghia, ci ca să aducă jertfa, scrie Leon al Romei, iar Sfântul Grigorie Palama, referindu-se la botez, spune că atunci când cineva va cere de la episcop să fie botezat, acela (episcopul), după ce va mulţumi mai întâi lui Dumnezeu, „va convoca Biserica peste care este aşezat, cocelebrând şi lucrând împreună cu ceilalţi mântuirea celui nou-venit (la botez)”.

Una dintre încercările care au fost făcute pentru a remedia viaţa liturgică, şi încă din epoca bizantină, este cea de interpretare simbolică a Liturghiei prin care se atribuie un sens simbolic celor ce se petrec în cadrul ei şi mai ales acelora care aveau cândva o funcţie liturgică ce a încetat să existe, din momentul în care au fost modificate circumstanţele vieţii bisericeşti, cum ar fi, să spunem, vohodul cel mic şi cel mare. Însă ceea ce nu are o semnificaţie reală în Liturghie este inutil şi nu poate fi salvat de nici o interpretare simbolică şi ceea ce, „deşi este inutil, se întâmplă, mărturiseşte doar o tendinţă spre pompos şi teatral, cum de altfel obişnuiesc ruşii”, observă foarte just Papadiamandis.

Liturghia nu simbolizează ceva, ci ori este prin excelenţă practica înfăptuirii trupului (lui Hristos) şi a societăţii bisericeşti, ori este subminare, pervertire sau anulare a celei mai vitale activităţi bisericeşti, astfel încât interpretarea simbolică contribuie şi ea la o astfel de degradare a vieţii bisericeşti.

În ultima vreme s-a dezvoltat o anume literatură teologică referitoare la Liturghie şi la viaţa liturgică, ce emoţionează şi cucereşte deoarece, în opoziţie cu evidenta abordare intelectualist-academică, este poetică, exaltată şi rafinată, dar care este animată mai degrabă de acelaşi mobil, identic cu al celorlalte două anterioare, cu diferenţa că aceasta oferă un mult mai eficace pretext asocialităţii (mizantropiei) decât acelea, astfel încât pot fi trăite şi pot da impresia că participă la viaţa bisericească cu preponderenţă oameni care sunt asociali într-un asemenea grad patologic, încât, fără acest alibi, ar fi fost mai mult decât evidentă nevoia lor de a fi supuşi unui oarecare tratament terapeutic. În general religiile oferă, fără ca în mod necesar să fie responsabile de  aceasta, un camuflaj perfect pentru toate felurile de nevroze şi spaţiul „ecclesial” a fost invadat, literalmente şi în exces, de toate formele de psihopatologic, astfel încât este foarte dificil să afle  cineva în acest spaţiu o persoană cu o elementară sănătate psihică.

Este într-adevăr tragic faptul că îşi găsesc aici refugiu şi alibi oameni care suferă de o gravă invaliditate în ceea ce priveşte putinţa lor de a comunica cu celălalt în spaţiul acestei tradiţii duhovniceşti, a cărei chemare fundamentală făcută neamului omenesc este taina comuniunii omului cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Astfel vedem oameni care, vrând să-şi motiveze invaliditatea lor, găsesc impresionant de rafinate moduri de a-i convinge pe ceilalţi că Liturghia, a cărei chemare esenţială este să facă din cei ce asistă la ea trupul lui Hristos, poate să devină şansa îndumnezeirii cuiva care doar o urmăreşte formal, chiar dacă respectivul nu dă măcar bună ziua celui care se află lângă el, şi motivează şi promovează la dreapta pe acela pe care ei înşişi l-au acuzat a fi de stânga, cu alte cuvinte justifică urmărirea unei mântuiri individuale în interiorul acestui proces care se defineşte ca depăşirea prin excelenţă a individualismului. Utilizarea Liturghiei în scopul obţinerii unei mântuiri individuale în condiţiile absentei celuilalt, care constituie o exagerată şi înfiorătoare blasfemie, se poate observa mai ales la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, la care cei mai mulţi vin pentru că, aşa cum mărturisesc, găsesc o atmosferă de reculegere, în semiîntuneric, unde oricine poate să-l ignore pe celălalt şi să nu-i pese de ei, fără chiar să-l vadă măcar şi, astfel, poate să ajungă singur, cu propriul sine, la un extaz care se presupune a fi o experienţă duhovnicească şi comuniune cu Dumnezeu. Însă, conform Mărturiei lămurite a Apostolului, acela care spune că iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, şi  nu iubeşte pe omul pe care îl vede, mincinos este (v. I In. 3, 20-21). Nu este posibil să fie cineva în comuniune cu Dumnezeu fără a fi în comuniune cu cel de lângă el. În afara acestui lucru, totuşi, Liturghia nu este rugăciune, ci un proces al înfăptuirii unui trup unic (al lui Hristos), iar Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite a apărut din nevoia creştinilor de a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele chiar şi atunci când nu era posibilă oficierea Liturghiei.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ