Leagănul copilăriei: ”Zânele”

0
134

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, o văduvă care avea două fete.

Cea mai mare dintre fete când o vedeai, parcă-ți apărea în cale mama sa, deoarece semănau ca două picături de apă. Mama și fiica, erau atât de respingătoare încât nici nu se putea trăi în jurul lor.

Mezina semăna leit cu tatăl său: blândă, bună și cinstită, încât lumea o considera cea mai frumoasă ființă din lume.

zana1Așa cum se întâmplă întotdeauna, această mamă o iubea numai pe fiica ei cea mare, care îi semăna, în timp ce față de mezină arăta multă răceală și uneori, chiar răutate. O alungase la bucătărie și îi dădea cele mai neplăcute munci în gospodărie. Între altele, această biată copilă trebuia să meargă, de două ori pe zi, să aducă apă de la o distanță foarte mare, într-o găleată, pe care la întoarcere, abia o mai putea duce.

Într-una din zile, aflându-se la fântână, întâlni o bătrânică care îi ceru cu o voce tremurândă un pahar cu apă.

– Imediat, bătrânico, îi răspunse fata și, clătind un pahar ce îl avea la îndemână, luă apă din cel mai limpede loc al fântânii și i-l oferi bătrânei.

Apoi, cu multă blândețe, o sprijini pe bătrână până ce aceasta bău toată apa din pahar.

După ce nu mai rămase nici o picătură de apă în pahar, bătrâna îi mulțumi fetei astfel:

– Ești așa de frumoasă, de bună și de cinstită, încât îți voi face un dar. Ați ghicit că bătrânica era, de fapt, o zână ce pusese la încercare bunătatea fetei.

– De acum înainte, la fiecare cuvânt pe care îl vei rosti, îți vor ieși din gură numai flori și pietre nestemate.

Când ajunsese fata cea mică acasă, mama o trase de păr și o certă pentru că întârziase.

– Iartă-mă, mamă, se rugă sărmana copilă, că am întârziat așa se mult la fântână!

Rostind aceste vorbe, din gură i se iviră doi trandafiri, două perle și două diamante.

– Ce-mi văd ochii? Se minună mama. Ți-au ieșit din gură perle și diamante. Cum se poate așa ceva, fetițo?

Era pentru prima dată când maștera i se adresa fetei cele mici cu acest cuvânt de alint. Sărmana îi povesti, cu naivitate, ce i se întâmplase. În timp ce vorbea, îi cădeau din gură o mulțime de pietre prețioase.

– Trebuie să o trimit la fântână, cât mai repede, și pe fiica mea, își spuse în gând maștera după ce auzi întâmplarea mezinei. Privește Fanșon, ce iese din gura surorii tale când vorbește. N-ai vrea să faci și tu la fel? Trebuie să mergi până la fântână și să oferi un pahar de apă babei, atunci când ți-l va cere.

– Mai întrebi, mamă, dacă-mi doresc un asemenea noroc? Răspunse cu brutalitate fiica cea mare.

– Du-te neîntârziat la fântână! O îndemnă mama sa.

Fata cea mare plecă, bufnind și trăsnind… luă cu sine cel mai frumos pahar de argint din gospodărie. Abia ajunsese la fântână că și văzu ieșind din pădure o doamnă elegant îmbrăcată, care o rugă să-i dea puțină apă. Era aceeași zână ce se arătase și în calea surorii mai mici, dar care acum luase înfățișare de prințesă pentru a dezvălui purtarea urâtă a fetei.

– Crezi că am venit aici, îi răspunse aceasta obraznic, ca să îți sau ție de băut? Am adus cu mine paharul de argint pentru tine? Ia-ți singură apă, dacă ai chef să bei!

– Ești tare rea, fetițo! O certă zâna, fără a se înfuria din cauza lipsei de politețe. Ei, bine! Pentru că ești așa lipsită de blândețe, te blestem ca la fiecare cuvânt pe care îl vei rosti să îți sară din gură câte o broască, un șarpe sau vreo altă șopârlă dizgrațioasă.

zama2Îndată ce își zări fata cea mare, întorcându-se de la fântână, maștera o întrebă plină de nerăbdare:

– Ce ai făcut, fata mea?

– Ei bine, mamă… începu aceasta să povestească, aruncând două vipere și două broaște râioase din gură.

– Doamne, se sperie maștera, da’ ce-mi văd ochii? Soră-ta e de vină pentru această năpastă! Și alergă în curte să o bată pe mezină.

Văzând furia mașterei, copila fugi de acasă și se ascunse în pădure. Tocmai în acel timp, fiul regelui se întorcea de la vânătoare. El o întâlni pe fată, și, văzând-o cât este de frumoasă o întrebă din ce pricină se află, la o oră așa târzie, singură în pădure și de ce are ochii înroșiți de plâns.

– Vai, mama m-a alungat de acasă! Îi mărturisi ea cu nevinovăție prințului.

Acesta văzu cu uimire cum îi ies din gură cinci sau șase perle și tot atâtea diamante. Mirat, o întrebă care este secretul unei asemenea minuni. Fata mărturisi cu sinceritate întâmplarea de la fântână. Ascultând-o, prințul fu fermecat de frumusețea și blândețea ei. Încredințat că harul fetei întrecea în bogăție tot ce putea aduce ca zestre o domniţă, el o invită la palat și o ceru în căsătorie. Cât despre sora cea mare… ea deveni atât de urâtă de toată lumea, încât până și mama sa o alungă de acasă. Sărmana, se retrase în mijlocul pădurii, să-și sfârșească zilele în cel mai întunecos colț.

zana3În loc de încheiere v-aș propune o învățătură.

Diamantele și banii plac tuturora, dar cuvintele blânde sunt și mai căutate și nu pot fi înlocuite cu nimic altceva.

Sau putem spune că bunătatea este un dar ce trebuie păzit de cei răi. În cele din urmă, ea este răsplătită, chiar și atunci când ni se pare că nu mai există nici o speranță.

Charles Perrault, Zânele, Editura Cortex, București 2000

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ