Leagănul copilăriei: ”Cât un fir de neghină”

0
45

fir„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori de-ai fi cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia Dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii, și-ncotro trebuie să te-ndrepți.”

 Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei, o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe-o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul florile! În iarbă i-au părut toate un rai, dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut gerul. Și spusele furnicii –au venit în minte…

Ce era?

O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță.

De unde venea?

Din iarbă; ținea minte că se trezise sub rochița rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte?

Ei, ăsta era greul!

S-a coborât de pe frunză, și-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicăieri. Altele a întâlnit – dar grăbite. Furnicile, nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gâdire n-a mai auzit.

 „Înțelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. Și  acesta a fost al doilea necaz al ei.

E greu începutul! Într-o zi o prinsese ploaia: din nebăgare de seamă căzu înt-un șuvoi. De-abia scăpă, pe-n pai. Iar altădată – ce spaimă, Doamne! stătu o clipă fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol.

De ce-ți atârnă viața în ziua de azi!

Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul.Trai e acela când ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă?

Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii.

„La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă așez ca să rămân liniștită?”

Atunci în față i se ridică deodată casa, locuința stăpânului grădinii.

 „Sus, acolo, trebuie să fie bine… dar e prea înalt.”

Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârșit, iat-o: a ajuns. S-a așezat pe marginea streșinii.

„Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogorește, un chin! Vasăzică, și aici, iad”. Și gândul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?”… Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturelel? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casă, agonisește – trăiesc mii la un loc. Furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?…

În clipa aceea gâza prinse cu ochișorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipătele de bucurie ale puișorilor cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama:

„Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”…

… Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ