”Le dai dreptate altora sau te îndreptăţeşti pe tine?”

0
51

coperta 3– Părinte, la ce se referă unii atunci când spun că în Sfânta Scriptură nu există îndreptăţire?

– Se referă la faptul că, într-un anumit mod, îndreptăţirea nu este justificată.

– Părinte, atunci când mă îndreptăţesc, după aceea cuget că îndreptăţirea nu este proprie monahului.

– Nu numai că nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legătură cu viaţa duhovnicească. Trebuie să înţeleg că atunci când mă îndreptăţesc, mă aflu într-o stare duhovnicească greşită. Tai comuniunea cu Dumnezeu şi mă lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru că acesta nu vine într-o stare duhovnicească greşită. Din clipa în care omul justifică cele nejustificabile, se înstrăinează de Dumnezeu. Intră izolator, cauciuc între om şi Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izolează. Nu există un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca îndreptăţirea de sine. Este ca şi cum ai ridica un zid prin care te desparţi de Dumnezeu, prin care tai orice legătură cu El.

– Părinte, ne spuneţi adeseori: “Să încercăm să prindem cel puţin temelia duhovnicească”. Oare care este temelia duhovnicească?

– Recunoaşterea smerită a greşelii şi cel puţin neîndreptăţirea întru cunoştinţa a omului atunci când este vinovat şi i se face observaţie. A nu se îndreptăţi atunci când nu este vinovat şi este învinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se îndreptăţeşte pe sine nici vreo sporire nu are şi nici lăuntric nu se odihneşte. Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greşeală ce am făcut-o, dar să nu ne îndreptăţim pe noi înşine pentru acea greşeală şi să considerăm aceasta (îndreptăţirea) un lucru firesc.

– Dacă mi se spune că am greşit în ceva, dar nu-mi pot da seama cât am greşit, oare să întreb ca altă dată să iau aminte, sau să tac?

– Dacă ţi se pare că ai greşit douăzeci şi cinci la sută, dar în realitate ai greşit numai cinci la sută, oare nu ai nici un câştig? Pune mai mult, ca să fii mai sigură. Aceasta este lucrarea duhovnicească ce trebuie s-o faci: să afli greşeala şi să te constrângi pe tine însuţi. Altfel eşti luat înainte, te îndreptăţeşti şi odihnă nu afli.

– Părinte, atunci când cineva are obişnuinţă să se îndreptăţească, dar după aceea îşi recunoaşte greşeala şi se plânge pe sine, aceasta îl foloseşte?

– Cel puţin dobândeşte experienţa, şi dacă o pune în valoare se va folosi. Iar dacă Dumnezeu va spune: “Deoarece şi-a dat seama şi s-a pocăit, să-i dau ceva“, atunci va lua şi din casieria pocăinţei.

– Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta însemna că am inima înăsprită?

– Nu le dai dreptate altora şi te îndreptăţeşti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăţi. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemenea pietrei atunci când o întâmpini cu răutate, şi în alt moment să devină foarte gingaşă atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândeşti inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă şi uneori se face că nu vede.

Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanţe atenuante pentru toţi, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptăţeşte, chiar şi când are dreptate. Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândeşte că pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură şi se gândeşte că şi el însuşi, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, şi spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însuşit darurile Lui. Şi acesta este un furt mai mare. Diferenţa este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osândeşte pe sine şi judecă cu îngăduinţă pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputinţă, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândeşte ca şi el însuşi are multe neputinţe pe care le văd ceilalţi. Pentru că de caută cineva află multe “strâmbături” în el însuşi, aşa încât să-l poată îndreptăţi cu uşurinţă pe aproapele. Câte şi câte nu am făcut! “Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne“.

– Părinte, atunci când mi se cere să fac o slujire şi o fac cu râvnă, dar din pricina grabei fac şi o mică greşeală pentru care mi se face observaţie, şi de aceea mă îndreptăţesc pe mine însumi.

– Ai pornit să faci un bine şi ai făcut şi o mică greşeală. Primeşte observaţia pentru mică greşeală, ca să primeşti plata întreagă. Diavolul e foarte viclean. Îşi ştie arta foarte bine. Să nu-şi pună el în valoare experienţa atâtor ani? Te pune să te îndreptăţeşti ca să pierzi folosul din binele ce l-ai făcut. Când vezi un om ud de transpiraţie purtând pe umeri o greutate şi tu te duci ca să-l uşurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai văzut greutatea pe care o ducea, ai fost mişcat de mărimea de suflet şi ai alergat să-l ajuţi. Însă a ridica greutatea unui cuvânt pe care ţi-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevărat valoare. Dacă atunci când ni se face observaţie, imediat ne îndreptăţim, aceasta descoperă că avem încă în noi, vie şi întreagă, cugetarea lumească.

– Părinte, cui se datorează îndreptăţirea?

– Egoismului. Îndreptăţirea este cădere şi alungă harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai să nu se îndreptăţească cineva, ci să şi iubească nedreptatea care se face împotriva lui. Aceasta îndreptăţire ne-a scos din rai. N-a păţit aceasta Adam? Când Dumnezeu l-a întrebat: “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?”, acela nu a spus: “Iartă-mă Dumnezeul meu! Da, am greşit!”, ci s-a îndreptăţit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat şi am mâncat“. Ca şi cum ar fi spus: “Tu eşti vinovat că ai făcut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat să asculte în aceasta de Eva? Dumnezeu o întreabă şi pe Eva şi aceasta răspunde: “Şarpele m-a înşelat” . Dacă Adam spunea: “Am greşit, Dumnezeul meu“, şi dacă spunea şi Eva: “Eu am greşit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a apărut îndreptăţirea şi iarăşi îndreptăţirea.

– Părinte, cine este de vină atunci când cineva nu-şi dă seama ce mare rău este îndreptăţirea?

– Cine este de vină? El este de vină! Atunci când cineva se îndreptăţeşte mereu pe sine şi crede că ceilalţi nu înţeleg, că toţi sunt nedrepţi şi el este cel care suferă, este victima, de aici încolo unul ca acesta este de necontrolat. Şi care este lucrul ciudat? În timp ce el însuşi a nedreptăţit şi este vinovat, tot el spune: “Eu aş fi primit nedreptatea, dar nu vreau să fie osândit acela“. Adică încearcă să se îndreptăţească, chipurile din dragoste, ca să-şi vină în simţire celălalt, de care crede că a fost nedreptăţit, şi să nu se osândească. Sau începe să dea o grămadă de explicaţii, că nu cumva celălalt să înţeleagă ceva greşit şi să se… osândească! Vedeţi ce lucrare fină face diavolul?

Cuviosul Paisie Aghioritul

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ