Izvoare evanghelice ale filosofiei românești

0
51

academicianul-alexandru-surduNoul Testament şi, în special, cele patru Evanghelii au fost, începând cu primele secole ale erei noastre, cele mai importante surse teologico-filosofice şi comportamentale ale daco-romanilor, străromânilor şi ale românilor până în zilele noastre. Aşa cum au fost ele înţelese, ca unicele călăuze ale dreptei noastre credinţe (ortodoxe), în pura lor esenţialitate, ca revelaţii statornicite în Sfânta Scriptură, şi nu ca expresii ale comentatorilor sau hermeneuţilor, fără demonstraţii şi argumente sau studii comparative care au constituit deliciul tratatelor scolastice occidentale, românii autentici, preoţi şi laici, teologi şi savanţi au mers pe calea credinţei, nu a îndoielii, pe calea rugăciunii, nu a comentariilor, a legăturii adevărate, religioase (de la religo, re-ligare) cu divinitatea, urcând cu trudă şi stăruinţă pe treptele tot mai înalte ale îndumnezeirii (theosis). Aceasta este calea pe care nu se poate merge oricum, prin simplă voinţă, opţiune sau sârguinţă. Din această cauză, termenul de „experienţă” religioasă nu este potrivit pentru dreapta credinţă. Creştinul nu face experimente, încercări, pornind de la te miri ce „ipoteze”, el are sau nu trăiri mistice, dacă s-a născut şi a fost crescut întru credinţă, şi anume întru cele cinci componente evanghelice ale acesteia. Nu poţi să fii creştin fără să crezi în: (1) Buna Vestire, (2) Naşterea Domnului, (3) Viaţa şi moartea acestuia, (4) Învierea şi (5) Înălţarea. Or, fiecare dintre acestea, prin simpla lor cunoaştere şi acceptare (ceea ce înseamnă credinţă), fără alte dovezi sau demonstraţii, conţin concepţii despre lume, despre viaţă şi moarte, despre dreptate şi libertate, despre bine şi despre rău, adică despre cele mai importante surse sau „izvoare de filosofie”, cum le zicea Constantin Noica, el nemaiavând prilejul să le exprime ca atare din cauza vremurilor potrivnice în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă, lăsându-ne însă implicit multe învăţăminte care pot fi desprinse într-o lectură atentă a cărţilor sale.

Buna Vestire (Blagoveştenia), pe care Hegel se încăpăţâna s-o ignore, dovedindu-se astfel necreştin, cel puţin în lucrarea (postumă ce-i drept) Viaţa lui Iisus, reprezintă credinţa în transcendenţa divină şi, respectiv legătura cu doctrina Vechiului Testament, aşa cum se face în Evanghelia după Matei (Mat. 1), când se vorbeşte despre Cartea neamului lui Iisus Hristos, începând cu Avraam, sau în Evanghelia după Ioan (In. 1, 1-5), în care se face un rezumat al Genezei din Pentateuh, care a prilejuit ulterior, prin simpla încercare de traducere cât mai corectă a primului verset despre Logos, o variantă originală a filosofiei româneşti.

Este vorba, în toate relatările evanghelice, despre Dumnezeu, despre Duhul Sfânt şi despre Logos şi întruparea Acestuia care este vestită de Îngerul Domnului. Avem aici elementele fundamentale ale concepţiei creştine despre lume (Univers): despre Transcendenţa Divină, despre Trinitate, despre legătura (religio) dintre Transcendenţa Divină şi existenţa umană pe calea primară a purcederii de la transcendenţă la existenţă, direct, prin puterea făcătoare a Duhului Sfânt, dar şi grăitoare ca Logos, şi mijlocitoare prin întruchipare îngerească. Pe de altă parte, înţelegem şi exemplaritatea acestui Eveniment, şi Eternitatea Lui, faptul că a fost dintotdeauna şi va rămâne de-a pururea.

Este evident că toate acestea sunt Obiecte ale credinţei şi aşa ar trebui să fie, metodele scolastice de a le face acceptabile pe calea demonstrativă a raţiunii obişnuite sau a intelectului fiind principial nereuşite şi neconvingătoare. Evangheliile nu se adresează ateilor şi nu au nevoie de nici o cosmetizare pentru a suna cât mai convenabil în urechile „exigente” ale acestora, adică numai în limitele acceptabile ale intelectului sau ale raţiunii. Căci aici nu este vorba nici de înţelegere, nici de raţionare, ci de modalitatea specifică a gândirii dialectico-speculative pe care o presupune credinţa, prin acceptarea celebrei coincidentia oppositorum, care ar fi trebuit să-i placă lui Hegel, dacă ar fi acceptat însă, mai precis, dacă ar fi crezut în transcendenţă şi, mai ales, în Transcendenţa Divină, pe care o considera însă, în manieră kantiană, o „goliciune în sine”, identificată de către existenţialiştii atei cu neantul din care nu poate să provină nimic.

Naşterea lui Iisus Hristos, care a devenit şi o mare sărbătoare a creştinătăţii, precedată de Buna Vestire, nu a fost numai în conformitate cu profeţiile Vechiului Testament, ci a fost însoţită şi de fenomene cosmice care au făcut-o cunoscută întregii lumi şi de minuni locale vizuale şi acustice (lumini şi glasuri), în ciuda mediului ambiant modest. Dacă ar fi fost o simplă naştere, indiferent de locul în care s-a petrecut, ea n-ar fi avut nici o semnificaţie mistică şi n-ar fi stârnit interpretările ateiste, după care orice naştere reprezintă un proces natural care pune sub semnul întrebării şi Buna Vestire. Acesta este şi motivul pentru care s-au căutat date istorice despre naşterea unui evreu oarecare cu numele de Iisus. În Evanghelii este vorba însă de „pogorârea din ceruri”, din Transcendenţa Divină, a Divinităţii însăşi, „Lumină din Lumină”, care a provocat şi fenomenele luminoase cosmice şi locale în timpul Naşterii, iar Lumina era Logos divin (In., 1, 9), care s-a şi manifestat prin glasurile îngereşti. Dar toate acestea ţin de credinţa creştină şi nu de explicaţiile electroniştilor.

Viaţa lui Iisus Hristos, până în momentul răstignirii pe cruce şi al morţii, reprezintă un şir de întâmplări care depăşesc cu mult semnificaţiile obişnuite ale evenimentelor mistice. Aici este vorba în special despre învăţătura creştină care are în mod evident o semnificaţie moral-filosofică. Există numeroase exemple de cazuri particulare cu semnificaţii universale, generalizate ca atare sau interpretabile în contextele oricăror societăţi umane, trecute sau prezente.

O importanţă deosebită o au minunile, nu atât prin ineditul lor sau prin aspectele lor spectaculare, ci prin contextul în care au fost făcute şi se mai fac şi astăzi, dar nu oricui şi în orice împrejurare. Este vorba de persoane cu mare credinţă a căror viaţă sau sănătate a fost influenţată de puterea divină a Mântuitorului, care nu făcea spectacole gratuite pentru impresionarea celor din jur sau pentru vreun folos personal.

Aşa-numita „umblare pe Mare” a Mântuitorului, dată uneori ca exemplu de manifestare spectaculară, s-a petrecut pe o vreme de furtună care ameninţa scufundarea corabiei în care călătoreau Apostolii. La rugăciunile acestora, a venit Iisus călcând pe valuri pentru a-i salva. Iar Sf. Petru, care a crezut în El, a putut să-i stea alături până în momentul în care, de frică, şi-a pierdut credinţa şi era să se înece. Puterea credinţei este mare, dar nu-i este dată oricui. Şi cât de multe minuni a făcut Mântuitorul şi tot n-a fost crezut, chiar atunci, pe când era în mijlocul oamenilor. El nu s-a mirat de lipsa de credinţă a acestora, şi chiar a propriilor Apostoli, ceea ce n-ar trebui să ne mire nici pe noi astăzi, după două milenii. Dimpotrivă, este de mirare că această credinţă, într-un fel sau altul, dăinuie până în zilele noastre. Dacă ar fi fost însă o nerozie, cum o consideră duşmanii creştinismului, este evident că ar fi fost uitată de mult.

Vindecările miraculoase nu sunt simple „îngrijiri”, cum zicea Hegel, acordate ca „asistenţă medicală”. Iisus Hristos nu era medic şi nici vindecător care să ţină seamă de prescripţiile savanţilor. Şi trebuie spus că şi astăzi există cazuri de vindecări miraculoase prin credinţă, cu încălcarea oricăror prescripţii medicale, dar ele nu li se întâmplă oricui, ca şi învierile din morţi.

Au fost menţionate şi întâmplări ca botezul Domnului sau „schimbarea la faţă”, care dovedesc caracterul divin al persoanei lui Iisus Hristos. Momente în care s-au făcut vădită Sfânta Treime, fundamentul credinţei creştine.

Un loc aparte în cuprinsul Evangheliilor îl constituie pildele, care, prin generalitatea lor, au fost cuprinse ca atare, ca modele de învăţături persuasive, constituind adesea chiar în arta oratorică, prin aşa-numita fabulatio, punctul forte al unui discurs cu implicaţia obişnuită: de te fabula narratur.

Făcând abstracţie de numeroasele întâmplări marcante pentru concepţiile filosofice ale ultimelor două milenii ale umanităţii, trebuie menţionate aici şi evenimentele miraculoase, cosmice şi terestre care au însoţit răstignirea şi moartea Mântuitorului: întunecarea cerului şi cutremurul.

În fine, Învierea, devenită şi marea sărbătoare a creştinătăţii, este piatra de încercare a credinţei creştine, care, din perspectivă filosofică, reprezintă confirmarea dualităţii divinitate-fiinţă umană şi consecinţa, firească din perspectiva religiei, a împlinirii destinului cosmic-pământesc al Mântuitorului.

Înălţarea la cer reprezintă revenirea existenţei umane divinizate la Transcendenţa Divină, revenire exemplară şi unică. Aceasta, alături de celelalte patru credinţe creştine, a constituit şi mai constituie încă unul dintre cele mai importante izvoare ale filosofiei româneşti.

Revista Clipa – Academician Alexandru Surdu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ