Iubirea să fie rod al cucerniciei

0
55

Iubirea de Dumnezeu creează înlăuntrul nostru un imbold puternic şi continuu de iu­bire autentică pentru aproapele.

Şi aceasta pentru că ne face să îl vedem pe celălalt ca pe fratele nostru, căci şi el este fiu al Aceluiaşi Tată. Căci cum putem să Îl iubim pe Dumnezeu şi să fim indiferenţi faţă de copiii lui Dum­nezeu şi fraţii noştri?

Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dum­nezeul – zice Sfântul Ioan Evanghelistul, Apostolul iu­birii – dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. (I Ioan 4,20) Pentru că dacă pe fratele nostru, pe care îl vedem, nu îl iubim, cum este posibil să Îl iubim pe Dumnezeu, pe Care nu îl vedem cu ochii trupului nostru? Căci cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dum­nezeu pe Care nu-L vede. (I Ioan 4,20)

O iubire depinde de cealaltă iubire. Ambele alcătuiesc împreună iubirea de­săvârşită. Aşa cum spune ucenicul iubirii, este porunca lui Dumnezeu: Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (I loan 4, 21)

De aceea spunem din nou că numai omul renăscut duhovniceşte poate să întrupeze în sine iubirea cea ade­vărată. Şi nu este o exagerare a spune că în afara duhului creştin nu există iubire autentică si desăvârşită.

Pot să existe acţiuni care par a fi lucrări ale iubirii, dar de multe ori ele ascund de fapt resorturi pline de imbolduri necu­rate. Căci cum poţi să spui că săvârşeşti o lucrare de iubire autentică când pe de o parte dai milostenie celui sărac sau faci donaţii fundaţiilor filantropice, însă faci aceasta pentru a ieşi în evidenţă, spre a te lăuda alţii pentru sen­timentele tale filantropice, spre a-ţi face cunoscut numele?

Aceasta este o jertfă pe altarul ostentaţiei şi al egoismu­lui. Nu este o jertfă, o ardere-de-tot pe altarul iubirii neprihănite.

Sau cum poţi să numeşti iubire, de exemplu, o seară dansantă pentru sărac sau pentru cutare sau cutare or­felinat, când unii oameni se adună să bea, să se îmbete, să petreacă şi să se distreze pentru aşa-zise scopuri fi­lantropice?

Aceasta nu este iubire. Nu poţi să aduci jert­fă lui Bachus (zeul beţiei) şi Afroditei (zeiţa frumuseţii şi a desfrâului) pentru a alina durerile celor nefericiţi. Nu poţi să îţi întinezi sufletul pentru a şterge lacrimile ce­lorlalţi.

Nu. Această concepţie constituie cea mai tragică ironie la adresa iubirii. Este un umanism fals. Este o fal­sificare a iubirii. Este o deformare şi o batjocorire a aces­tei mari virtuţi.

Creştinul, însă, are iubirea ca imbold interior bun, curat, nevinovat. Este îndurerat pentru celălalt om, pentru că acela este fratele lui, fiu al Tatălui lui. Și această iubire a lui se exprimă prin compătimire. El suferă şi pă­timeşte când vede că aproapele lui suferă.

Simte durerea celuilalt ca şi cum ar fi propria sa durere. Când îl vede pe un orfan, pe o văduvă săracă, pe un bătrân părăsit, de care nu are nimeni grijă, pe o familie îmbrăcată în zdrenţe şi flămândă, inima i se sfâşie în două: Plânge cu cei ce plâng. (Romani 12,15)

Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Baner asculta RJS