Iubirea provine de la Izvorul ei, care este Dumnezeu

0
46

Însă se întâmplă să domnească o iubire anemică şi atrofiată pentru că în inimile majorităţii ea nu porneşte de la sursa ei adevărată. Şi astfel ea seamănă cu o floare artificială, de care te bucuri de îndată ce o vezi. Dar odată ce te apropii de ea, vezi că nu are miros şi pros­peţime. Şi te dezamăgeşte.

Rădăcina sau izvorul iubirii este Dumnezeu. Acest lucru este adeverit de Sfânta Scriptură: iubirea este de la Dumnezeu. (I Ioan 4, 7) Ea este din fiinţa lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este iubire. (I Ioan 4, 8) De aceea, iubirea este desăvârşită când porneşte de la Dumnezeu, când este rod al unirii cu Dumnezeu. Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (I Ioan 4, 7-8) Iubirea este rod al inimii renăs­cute, alipită de Domnul şi răcorită de suflarea Duhului Sfânt. Ea porneşte de la Dumnezeu, însă se şi îndreaptă mai întâi către El.

Dumnezeu este Tatăl nostru: iubitor, atotbun, Care ne-a creat cu un singur scop: a ne face veşnic fericiţi şi împliniţi lângă El. Este Tatăl, Care L-a jertfit pentru noi pe Fiul Său Cel Unul-Măscut, pentru a ne izbăvi şi a ne mântui de distrugere şi din moarte. Aşadar, El este primul Căruia trebuie să-I dăm inima noastră. Ce poate fi mai natural decât să Îl iubim mai întâi de orice pe Dumnezeu Care este izvorul oricărei desăvârşiri?

Însă iubirea noastră faţă de Dumnezeu nu trebuie să fie superficială, un simplu sentimentalism. Trebuie ca ea să se exprime ca supunere deplină şi desăvârşită faţă de preasfânta Lui voie, ca şi conformare a vieţii noastre faţă de Legea Lui. Nu putem să spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, şi în acelaşi timp să îl întristăm prin viaţa noastră păcătoasă. Nu. Aceasta este inconsecvenţă, nerespectarea voii Lui. Este insultă la adresa iubirii dumnezeieşti, este dovadă că noi nu suntem încă renăscuţi duhovniceşte. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (loan 14, 21), ne spune Domnul Hristos.

Iar această iubire faţă de Dumnezeu dă sens ade­vărat iubirii faţă de aproapele şi ne apără de multele for­me de iubire, care în esenţă sunt stări păcătoase patolo­gice şi condamnabile. Iubirea faţă de Dumnezeu exercită o influenţă negativă, dar şi una pozitivă asupra iubirii noastre faţă de semenii noştri.

În mod negativ ea distruge toate asperităţile caracterului nostru, care de multe ori îi rănesc pe cei din jurul nostru. Vedeţi, religia are o artă tainică de a şlefui caracterul şi a transforma cruzimea în blândeţe, aşa cum spuneau strămoşii noştri greci antici. Iar pozitiv, ea creează un imbold interior puternic şi con­tinuu, astfel încât sufletul să îmbrăţişeze cu iubire toate creaturile lui Dumnezeu. Când lipseşte iubirea faţă de Dumnezeu, sufletul se împietreşte uşor şi rămâne ne­simţitor chiar şi în faţa celei mai mari drame umane.

S-a scris că la o seară de dans unul dintre dansatori a făcut stop cardiac şi a murit. După ce au îndepărtat tru­pul neînsufleţit, ceilalţi au continuat să danseze cu fer­voare! Dacă în inima lor exista măcar puţină frică de Dumnezeu şi o anumită legătură cu El, ar fi dat dova­dă oare de nepăsarea pe care orice om o condamnă?

În acest sens, Sfântul Cosma Etolianul scrie următoa­rele despre legătura dintre iubirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de aproapele: „Fraţii mei, Preabunul şi Multmilostivul Dumnezeu are nume multe şi diverse. El este numit lumină, viaţă, înviere. Însă numele Lui universal este şi se numeşte Iubire.

Aşadar, şi noi, dacă vrem să Îi spunem Tatăl Dumnezeului nostru, trebuie să avem do­uă iubiri: una faţă de Dumnezeu, şi cealaltă iubire faţă de aproapele. Este normal ca noi să le avem pe amân­două şi este contra naturii să nu le avem. Şi aşa cum o rân­dunică are nevoie de două aripi pentru a zbura, astfel şi noi avem nevoie de două iubiri, şi fără ele este imposibil să ne mântuim.

Mai mult decât atât, în afară de ceea ce am spus mai sus, iubirea faţă de Dumnezeu devine şi călăuza înţe­leaptă a iubirii faţă de aproapele. Pentru că trebuie să o spunem clar: de multe ori iubirea ajunge să fíe un sen­timentalism fără frâu, care conduce la ataşarea bolnăvi­cioasă de anumite persoane.

Şi atunci din virtute ea devine o răutate care întinează sufletul. Sau ea poate să ajungă iubire din interes, pentru anumite câştiguri, fiind dăru­ită întotdeauna în funcţie de anumite calcule şi gânduri ascunse.

Şi am văzut astfel de forme de iubire foarte des în ultimii ani: iubire faţă de cei care sunt de acord cu ide­ile noastre sau aparțin grupului nostru, iubire pentru cei care de la care nădăjduim să luăm înapoi (Luca 6, 34) Însă atunci, aşa cum spune Domnul, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii le dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. (Luca 6, 34)

Dacă iubirea noastră începe însă de la Dumnezeu şi este inspirată de iubirea noastră faţă de El, atunci ea va fi lipsită de orice socoteală şi manifestare păcătoasă. Ea va fi iubire sinceră, autentică, spontană, curată, dezin­teresată, lipsită de viclenie, curată. Aceasta se numeşte iubire creştină.

Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017

Baner asculta RJS