Iubirea nebună a lui Dumnezeu

0
50

SAMSUNG DIGITAL CAMERACuvântul „mistic” se înrudeşte cu noţiunea biblică de mister şi desemnează legătura intimă dintre Dumnezeu şi om, respectiv conuniunea lor de natură nupţială. Această unire finală este taina Înţelepciunii divine, tâlcul planului Său referitor la destinul etern al omului. Un tâlc pe care nici îngerii nu-l cunosc, dar pe care Dumnezeu îl descoperă sfinţilor. Aceasta este „taina cea din veci ascunsă”, adică dragostea Lui manifestată prin Hristos şi desăvârşită în Biserică de-a lungul istoriei.

Tradiţia răsăriteană nu a deosebit niciodată net mistica de teologie, experienţa personală a dumnezeieştilor Taine de dogma mărturisită de Biserică. Ea nu a cunoscut nici divorţul dintre teologie şi spiritualitate şi nici vreo devotio moderna. Dacă experienţa mistică trăieşte conţinutul credinţei de obşte, teologia îl ordonează şi sistematizează. Astfel, viaţa oricărui credincios este structurată de cuprinsul dogmatic al liturghiei, iar doctrina relatează experienţa intimă a Adevărului relevat şi împărtăşit tuturor. Teologia este mistică, iar viaţa mistică este teologică, ea fiind culmea teologiei, teologia prin excelenţă, adică vederea în duh a Sfintei Treimi. Teologia şi viaţa sunt cu atât mai mistice cu cât sunt mai concrete de vreme ce tainele, care sunt prin definiţie mistice, sunt actele cele mai concrete cu putinţă. Iată de ce sinoadele definesc dogmele ca pe nişte formule liturgice care alcătuiesc o doxologie vie, trăită şi proclamată de-a lungul liturghiei. Evagrie exprimă admirabil această unitate: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat, iar dacă te vei ruga cu adevărat eşti teolog”. Încă din secolul IV, Părinţii identifică misterul mântuirii cu substanţa Sfintelor Taine, şi acest fapt explică de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului şi-a numit predicile „Cateheze mistagogice”, de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul şi-a intitulat meditaţiile despre liturghie, „Mistagogia”, sau de ce Pseudo-Dionisie şi-a reunit tratatele sub titlul: „Teologia mistică”.

Nicolae Cabasilas continuă această tradiţie numindu-şi tratatul despre sfintele taine: „Viaţa în Hristos”. Într-adevăr, viaţa mistică este dintru început axată pe cuvântul Sfântului Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20), căci, după Calist, cel mai important lucru petrecut între Dumnezeu şi sufletul omenesc este acela de a iubi şi de a fi iubit.  „Erosul divin – spune Sfântul Macarie – l-a făcut pe Dumnezeu să coboare pe pământ şi să părăsească culmile tăcerii”.

Dorinţa divină şi cea umană se împlinesc prin Hristosul istoric în care Dumnezeu şi omul se privesc ca într-o oglindă şi se recunosc, „întrucât iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului sunt cele două feţe ale unei iubiri totale”. După Sfântul Grigorie de Nyssa, erosul se descarcă de orice posesiune egocentrică şi se topeşte în „intensitatea agapică”. Dumnezeul filantrop, iubitor de oameni, cere, în schimb, să fie iubit pentru El Însuşi.

În acest fel, „viaţa mistică” e totuna cu „viaţa creştină” de îndată ce se transformă în trăire a iubirii lui Dumnezeu, care cuprinde omul şi de care omul este perfect conştient. Caracterul existenţial al credinţei trebuie subliniat. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, insul care nu este mişcat de Duhul Sfânt nu este o fiinţă omenească, aşa cum pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, cel care nu are conştiinţa de a se fi „îmbrăcat cu Hristos” pierde harul Botezului.

Cultul martirilor îi arată pe aceştia ca fiind preaplini de prezenţa lui Hristos şi ajunşi asemenea lui Hristos-Cel-înviat. Curăţirea ascetică se reduce astfel la clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine. Asceţii sunt urmaşii direcţi ai martirilor pentru că, în cazul lor, acea clipă se prelungeşte, prin nevoinţă, toată viaţa. Crucea precede lumina fulgerătoare a Învierii. Totuşi, dacă orice mistic este ascet, nu orice ascet este „mistic” în înţelesul particular al celui „copleşit de har”. De aceea, asceza  este nicicând un scop, ci doar un mijloc de a atinge, cu ajutorul Domnului, starea de unire nupţială dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc. Acest ultim grad al experienţei mistice depinde de harul lui Dumnezeu.

Şi tot ce poate face omul este să-şi constituie fiinţa ca „loc al lui Dumnezeu”, ca loc teofanic al prezenţei Sale. Nu există nici o tehnică în stare să te facă stăpânul acestei experienţe. Mijlocul cel mai avansat cultivă reculegerea tăcută, „isihia”; aflat pe culmea smereniei rugătoare (care este „cutremurul inimii în faţa porţilor Împărăţiei”) omul se prosternează înaintea acestor porţi, pe care însă numai voinţa liberă a lui Dumnezeu le poate deschide. Scara Paradisului, scrisă de Sfântul loan Scărarul ne învaţă că iubirea absolută nu se arată la începutul, ci la capătul unirii cu Dumnezeu. Dumnezeul biblic ne iubeşte cu o dragoste zeloasă, ne doreşte pe de-a întregul: iubirea   universală   se   împlineşte   nestânjenit atunci când Dumnezeu devine „totul în toate”.

Dacă Sfântul loan spune „noi vom fi asemenea Lui” (I loan 3, 2), Sfântul Pavel vorbeşte la timpul prezent: „iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă…” (II Corinteni 3, 18). Cu faţa descoperită, asemenea lui Moise, creştinii oglindesc slava lui Hristos. Contemplarea lui Dumnezeu în Hristos îi face asemenea lui Dumnezeu. Astfel, viaţa creştină presupune harul unei viziuni a lui Dumnezeu, viziune care, deşi crepusculară, te transformă după chipul Domnului; datorită ei poţi crede, poţi cunoaşte, poţi uni, preschimbându-te după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ