Iubirea e cărarea

0
137

Iuirea e cararea 2Nu dori să fii stimat și iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu, care n-are asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine și-n tot omul bun.

În vremea ispitelor să nu părăsești mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor și mai ales pe cele ale deznădejdii și ale moleșelii. Căci așa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde și mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăție și nestatornic. De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu lasi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci “mergi și te împacă cu fratele tău” și venind adu lui Hristos, cunoștinta curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu placere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă și să te afli străin de viața veșnică. Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinstește pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale și să te stârpească din pământul celor vii. Închide-i gura celui ce bârfește la urechile tale, ca să nu săvârșești păcat îndoit împreuna cu acela: pe tine obișnuindu-te cu patima pierzatoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.

Să nu lovești vreodată pe vreunul din semenii tăi, mai ales fără pricină și fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece și să nu mai scapi niciodată de mustrarea conștiinței, aducându-ți (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii și răpindu-ți mintea de la dumnezeiasca îndrăznire. Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îți aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, față de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoștinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

Încă nu are dragoste desăvârșită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l și pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe același odată iubindu-l, altadată urându-l, pentru aceleași pricini. Oamenii se iubesc unii pe alții, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubește cel virtuos pe toți, atât pe cel virtuos cât și pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinții pe copii și invers; sau pentru slava deșartă, cum iubește cel slăvit pe cel ce-l slăvește; sau pentru iubirea de argint, cum iubește cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-și slujește stomacul și cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de lauda, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimașe.

Iuirea e cararea 1Dacă pe unii îi urăști, pe altii nici nu-i iubești, nici nu-i urăști, pe alții iarași îi iubești dar potrivit, și-n sfârșit pe alții îi iubești foarte tare, din această neegalitate cunoaște că ești departe de dragostea desăvârșită care cere să iubești pe tot omul la fel deopotrivă. Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, și aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine și de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. “Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreuna”, că întru aceasta a făgăduit Domnul viața de veci.

Deșertăciunea deșertăciunilor

Fie de-a cunoaște toata Biblia pe de rost, precum și toate pildele înțelepților, la ce-ți foloseste de n-ai dragostea lui Dumnezeu și Harul Lui. Toate sunt deșertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu și de a sluji numai Lui. Înțelepciunea de mai sus este să năzuiești la Împărăția Cerurilor, disprețuind lumea. Deșertăciunea este așadar, a umbla după bogățiile cele pieritoare și a nădăjdui în ele; deșertăciune este a nădăjdui la slavă și a te ridica la locuri de frunte; deșertăciune este a merge după dorințele trupului și-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îți vor aduce; deșertăciune este a dori o viață lungă – și a nu te gândi ca să trăiești cum se cuvine; deșertăciune este a cugeta numai la viața de acum, fără să cugeți la ceea ce va veni dupa ea; deșertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, și a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârșit nu are. Fie de-aș avea toată știinta lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi folosește aceasta în fața lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte?!

Iubirea e cărarea

Potrivnicul (satana în pustiu), L-a încercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputința trupului, prin slava deșartă și prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse în ele momeala plăcerii, sau acul păcatului, însă în chip felurit. Toate la un loc alcătuiesc chipul dintâi al vrăjmașului, sau, dupa Sf. Maxim, ispita prin plăcere.

Tot războiul potrivnicului acesta a fost: ca să-L facă pe Domnul să calce dragostea către Dumnezeu ca Tată. Căci știa vrăjmasul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere ca să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu și să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai ține legați în împărăția lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars și aceea.

Dupa ce Domnul l-a bătut pe diavolul în Pustia Carantaniei, a venit ca să-l bată și între oameni. Satana i-a răsculat împotriva Mântuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, cărturarii și fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doară-doară Iisus îi va blestema sau îi va urî, și așa va greși măcar împotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e stârnită de potrivnicul, cu menirea de a învrăjbi pe Iisus cu oamenii și pe oameni laolaltă.

Iuirea e cararea 3Iată cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispită, pe care l-a avut Mântuitorul de învins: “După ce așadar, prin biruința asupra primei ispite, cea prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor și Stăpâniilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-și pună în lucrare și al doilea atac, adică să vină și încercarea ce le mai rămasese, ispita prin durere”. Să urmarim deci uneltirile protrivnicului, să vedem metoda lui și metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim: “Neputând vrăjmasul să-l faca pe Domnul să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a făgăduit în pustie, s-a străduit pe urmă, dupa ce-a venit în lume, cu ajutorul nelegiuiților iudei, să-L facă să calce porunca iubirii de oameni.

Satana (care însemnează potrivnic) îi îndemnă pe cărturari și farisei la felurite meștesuguri împotriva lui Iisus, ca, neputând răbda încercările, cum credea el, să fie adus să-i urască pe cei ce-I întindeau curse și așa să calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile potrivnicului, n-a urât pe fariseii puși la lucru de el (căci cum ar fi facut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea fața de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtați de el, nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i înfricoseze, să-i plângă, ca pe unii ce puteau să nu se lase conduși de el. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare. Mântuitorul, e drept, i-a mustrat și i-a certat ce nimeni altul, însa nu i-a urât nici o clipă, de vreme ce diavolul din ei îl certa și-l umilea dându-l la iveală și arzându-l cu adevarat, iar pe ei îi iubea și-i învăța înainte. Pătimea cu îndurare și le arăta toate faptele iubirii, îi învăța căile vieții și zugrăvea prin fapte chipul viețuirii cerești; vestea învierea morților și făgăduia viața veșnică și Împărăția Cerurilor celor ce cred; iar necredincioșilor (ateilor) le vestea înfricoșatele pedepse veșnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) îi bătea cu iubirea de oameni, iubindu-i și pe ei deși-i ducea acela.”

O, minunat război! În loc de ură Iisus arăta iubirea și răpune pe tatăl răutății prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei – mai adevărat vorbind, pentru ei – S-a străduit până l-a moarte, în chip omenesc, pentru porunca iubirii, și dobândind biruința deplina împotriva diavolului, a primit cununa Învierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a înnoit pe cel vechi.”

Trăirea acestor porunci arde pe diavol așa de cumplit, încât acesta răscoala puterile iadului și cu ele atâta pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiți de el, și-i năpăstuiește împotriva lui Iisus și a oricărui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stăpânitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana și Caiafa, prin Iuda vânzătorul, diavolul nu-L mai putea răbda să-i facă împărăția de jaf, și-I cere nedreapta răstignire pe cruce, în rând cu tâlharii.

Când războiul nevăzut între iubire și ura a ajuns aci, Iisus bate pe diavol – tot ca om, să nu uităm – prin neputința și neprețul trupului, adică prin desăvârșita lepădare de sine, sau prin primirea de bunăvoie a morții. Plăcerea a alungat-o cu hotărâre puternică, durerea însă a primit-o cu dorire mare. Amin.

Sursa: ”Cărarea Împărăției” – Părintele Arsenie Boca

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ