Iubire cu duh de jertfă

0
22

Grija faţă de aproapele devine jert­fă pentru omul cu credință. Este un efort depus. Cel care are iubire ade­vărată renunţă la odihna sa, se abate din drumul său pentru a-l mângâia pe fratele lui care plânge lângă un mormânt proaspăt săpat al copilului lui sau pentru a vizita un bolnav, un întemniţat, o casă sărăcăcioasă.

Îşi va jertfi şi câteva dintre orele lui libere pentru a ajuta la o lucrare de folos public. De asemenea, va dona şi o anu­mită sumă de bani. Probabil că această jertfă este cel mai greu de făcut.

Este nevoie nu numai de cuvinte, ci şi de fapte. Sfân­tul Apostol Iacob spune: Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? (Iacov 2,15-16)

Vom jertfi din banii noştri pentru a acoperi nevoile se­menilor noştri. Nu este bine ca noi să avem bani, dar nu­mai pentru noi înşine şi pentru familia noastră, şi să cre­dem că avem iubire creştină faţă de alţii. Durerea şi grija noastră faţă de alţii trebuie să fie o durere practică.

Altfel ne amăgim pe noi înşine că avem iubire. Desigur, această jertfă va fi cea a propriilor noştri bani, nu ai altora, străini. Nu putem să furăm din gestiu­ne sau de la magazin şi în acelaşi timp să facem milos­tenie. Nici să avem pe de o parte datorii, iar pe de alta să cheltuim banii în mod necugetat pe fapte bune.

Mai-întâi ne vom achita datoriile şi apoi vom face milostenie. Alt­minteri dăm dovadă de o iubire inconştientă şi fără minte. Şi lui Dumnezeu nu îi place o asemenea iubire. Spunem din nou: vom jertfi din ceea ce este al nostru, nu din lu­crurile străine.

Aceasta este iubirea creştină. Ea este cea mai mare virtute. Şi este adevărat că cel care o are seamănă cu Dumnezeu, Care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei ne­drepţi. (Matei 5, 45) Această iubire îl face pe om să fie cu adevărat „om”. Ea înnobilează inima şi îmbogăţeşte lu­mea sa interioară cu bunătate şi cu simţăminte superi­oare.

Ea înmiresmează societatea, domoleşte moravurile, înfrumuseţează viata. Aceasta este iubirea care va rămâne atunci când vor fi abolite credinţa şi nădejdea. Această iubire au avut-o toate personalităţile alese, eroii credinţei noastre, adică Sfinţi, marile personalităţi du­hovniceşti ale Părinţilor Bisericii noastre, oamenii Duhului.

Această iubire este căutată în epoca noastră cea plină de durere. Pe aceasta o aşteaptă fraţii noştri cei îndureraţi. Si ea va fi cea mai bună mărturie că noi suntem ai Domnului. Ea este rodul Duhului Sfânt şi pe ea trebuie toţi să o dobândim.

Kallinikos Karousos, fostul mitropolit al Pireului, Adevăruri mari, în cuvinte simple: Ghid de viață duhovnicească, Editura Egumenița, 2017