Istorioare morale: Nădejdea în Dumnezeu

0
18

“Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie.”

De multe ori omul se vaită că nu-i merge bine, că n-are noroc, că-i nedreptăţit, că Dumnezeu nu-i aju­tă…. şi câte altele…

Dar dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi, de nenumărate ori am fost scăpaţi din multe necazuri şi nenorociri, când ne-­am pus toată nădejdea în Dumnezeu.

Dar nu numai atât; alte ori Dumnezeu ne-a scăpat din grele necazuri, deşi nu ne-am pus nădejdea în El, deşi L-am uitat, tocmai ca să ne aducem aminte că fără El nu putem face nimic şi, dacă nu ne-am pus nădejdea în Cel de Sus, măcar de-acum încolo să ne-o punem.

Dumnezeu este mult milostiv şi pronia Lui cârmuieşte lu­mea; numai că din nefericire mulţi nu observă ajutorul Său.

Iată ce i s-a întâmplat unui creştin de prin apropierea Du­nării. Să-l ascultăm:

Veneam cu peşte de la Galaţi, eu şi cu Vasile Rămureanu, prietenul şi tovarăşul meu de pescuit. Când am ajuns prin dreptul pădurii, ne-a apucat noaptea. Lună nu era… cerul no- ros… ne-a cam prins frica. Cum să nu te temi, când prin aceas­tă pădure s-au întâmplat atâtea hoţii şi omoruri. Toată munca mea şi-a lui din vara aceea era băgată în peştele care-l duceam cu căruţele.

Să vedeţi. Tâlharii ne-au urmărit de mult, noi nu ştiam, dar numai singur Dumnezeu ne-a scăpat din mâinile lor. Erau pe urmele noastre şi-i auzeam cum fluieră ca să se adune şi să ne jefuiască. Nouă ni se făcuse inima cât un purice şi mânam cât puteam caii.

Curgea năduşeala după noi de frică şi de fugă… căci mergeam pe jos nefiind chip să te mai sui în căruţă; mai întâi că era întuneric beznă şi trebuia să păzim caii să meargă pe drum şi în al doilea rând deoarece căruţele erau încărcate a refuz.

Caii parcă înţelegeau şi ei necazul nostru şi mergeau ca vântul. Mie mi se păru că am rătăcit drumul, dar nu mai era timp de cercetat şi îndemnam de zor înainte. Când, ce să vezi? Caii se opriră la marginea unei râpe. Rătăcisem drumul de-a binelea. Câţiva paşi de mai făceam ne duceam de-a berbeleacu.

Ce să facem? Stăm şi ascultăm cu răsuflarea întretăiată. Nu se auzea nimic. După câteva minute auzirăm vorbă, părea că se ceartă hoţii între ei. Am desluşit numai câteva înjurături pe care le-au slobozit de necaz că nu dau de urma noastră. Au scă­părat chibrituri, iar au mai înjurat şi blestemat… ca pe urmă să nu se mai audă nimic.

Noi am stat pe loc până la ziuă, cu caii înhămaţi. Când s-a luminat mai bine şi soarele se strecura prin pădure până la noi, ne-am făcut semnul Sfintei Cruci, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a scăpat de tâlhari, am tras căruţele la drumul mare şi-am pornit spre casă, unde am ajuns cu bine. Şi iaca aşa am păţit-o.

Mi-aduc bine aminte că, atunci când rătăcisem drumul prin pădure, prietenul meu Vasile, de necaz, era cât p-aci să înjure sau să zică vreo vorbă nesocotită. Dar eu i-am zis de îndată: Fii înţelept Vasile, lasă supărarea şi înjurăturile căci nu ne-ajută la nimic, ci dimpotrivă, îl mânie pe Dumnezeu. Mai bine să ne punem nădejdea în El. Şi-am zis în şoaptă amândoi: Doam­ne, nu ne lăsa pe noi păcătoşii. Scapă-ne, ajută-ne. Şi iaca ne-a ajutat.

Dar n-am cârtit, nici când i-am auzit pe tâlhari vorbind şi fluierând, nici când am rătăcit drumul, căci tocmai prin rătăci­rea drumului se împlinea voia lui Dumnezeu ca să ne scape şi eram sub acoperământul Sfântului Său Duh.

De aceea, ori de câte ori mi-aduc aminte de câte necazuri şi nenorociri m-a scăpat Dumnezeu, mă rog şi-I cânt Lui din toată inima: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, aco­perământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire, mărire Ţie. Amin.” (Cântare bisericească în cinstea Sfintei Treimi)

„Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român)”, antologie alcătuită de preotul Valeriu Dobrescu. Editura – Bacău: Babei, 2011