Istorioare morale: Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul

0
38


Într-un sat de munte era un gospodar bogat, care a hotă­rât să dea o sumă frumosă de bani pentru săraci, dar nu se pricepea cum s-o împartă.

După ce s-a gândit el mai bine, s-a hotărât să se ducă la pre­ot, căci el ştie mai bine cum să împartă banii, dar preotul îi zise:

– Fapta dumnitale este plăcută lui Dumnezeu, dar fiind bani mulţi, nici eu nu ştiu cum să-i împart şi cum să-i potrivesc, în aşa fel ca să nu dau unora prea mulţi iar altora prea puţini.

Ho­tărăşte dumneata cui să-i împart şi-ţi voi respecta şi dorinţa de a nu se afla cine este binefăcătorul lor.

Gospodarul, însă, zise preotului astfel:

– Dacă nu ştii nici Sfinţia Ta, părinte, cui să-i dai, atunci de bună seamă că ştie Dumnezeu.

Dă-i banii celui care va veni mai întâi la Sfinţia Ta acasă cu vreo treabă.

– Bine, zise preotul, voi face aşa cum ai hotărât dumneata; deci Dumnezeu va hotărî cine va primi banii, prin persoana care va veni prima la mine acasă cu vreo problemă.

În parohia aceea trăia o familie de oameni cinstiţi, muncitori, buni creştini, dar săracă. Erau în casă o puzderie de copii, iar băr­batul era şi bolnav de multă vreme şi nu avea putere să muncească.

Într-o seară, după cină, după obiceiul casei, tatăl citi câteva versete din Noul Testament cu psalmi unde se scria următoa­rele: „N-am văzut om drept părăsit de Dumnezeu şi copiii lui să ducă lipsă de hrană.”

– Ei! Iaca, eu sunt omul părăsit de Dumnezeu, căci n-am fă­cut nimănui nici-un rău, am făcut bine după puterile mele, cât am fost sănătos, soţia munceşte din zi până-n noapte şi totuşi nu avem cu ce ne hrăni. Am să mă duc la părintele ca să-l întreb de ce scrie în Cartea Sfântă o astfel de minciună?

Şi omul se duse necăjit la preot să-l întrebe despre ce citise el în Cartea Sfântă. Cum îl văzu, preotul îşi zise: „Acesta este un om tare nevoiaş, care vine primul la mine. Însemnează că Dumnezeu a hotărât aşa, ca să fie scos din nevoi cu familia sa. Lui îi voi da banii”.

Înainte de a-şi spune omul păsul duhovnicului său, acesta îi întinse suma de bani, spunânau-i că un binefăcător necunos­cut i-a lăsat aceşti bani pentru nevoile familiei sale.

Bietul creştin, primi cu emoţie banii din mâna preotului, iar când fu întrebat cu ce treabă a venit pe la casa preotului, răs­punse încurcat şi uluit:

– Părinte, iartă-mă, am uitat, dar mă bucur că vă văd sănătos.

Când a ajuns acasă, toată familia s-a bucurat, iar seara, după o masă bună, dar modestă, au citit aceste cuvinte în Cartea Sfântă: „Fericit este omul care se încrede în Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în El; în veac nu se va ruşina”.

Cu toţii au simţit în sufletul lor că într-adevăr: Cuvântul lui Dumnezeu este ADEVĂRUL.

„… numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este drep­tate în veac şi cuvântul tău este adevărul”, (final de rugăciune de la rânduiala înmormântării)

Pr. Bedreag

„Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român)”, antologie alcătuită de preotul Valeriu Dobrescu. Editura Babei, Bacău 2011