Istorioare morale: Ce ne apropie de Dumnezeu

0
24

„Din fapte se îndreptăţeşte omul” (Iacov 2,24).

Lume multă strânsă în faţa bisericii; unii gesticulau şi supăraţi strigau unii către alţii. Când mă apropiai mai mult, auzii:

– Auzi mă frate, dar cine se crede el că a fost cât a trăit?! A fost Ion Stamate… Ei şi? Şi pentru că a fost „cineva” în viaţă, pentru că a fost mai bogat, trebuie să-l îngropaţi lângă zidul bisericii?… Nu vă e ruşine cel puţin de ochii lumii şi că e păcat, în faţa lui Dumnezeu, ca să îi săpaţi groapa înaintea mormântului unui preot, care ne-a iubit şi ne-a slujit o viaţă întreagă?!

– Dar ce este oameni buni, ce s-a întâmplat, intrai eu în vorbă. Ce este tulburarea şi mânia asta, aici, lângă Casa Domnului?!

– Păi, uite părinte, ce să fie, îmi zise un bătrân, iacă nişte oa­meni fără de minte!… Au săpat groapa lui Ion Stamate, chiar lângă zidul bisericii… Socoteşte şi sfinţia ta, e treabă cuminte asta, să fie înaintea mormântului preotului Vasile…? Cât a fost în viaţă, nu dădea pe la biserică decât din Paşti în Paşti şi une­ori nici atunci!

Ce se întâmplase? Groparii săpaseră groapa mortului Ion Stamate, din porunca rudelor lui, drept lângă zidul bisericii. Şi Stamate, răposatul nu prea era dus la biserică, ba chiar era de multe ori împotriva ei. El uitase obiceiurile creştine stră­moşeşti. Îi plăcea băutura, tutunul şi înjura de lucruri sfinte. Adeseori îl găseai în fruntea răutăţilor.

Acum i se făcuse groapa mai aproape de biserică decât a tuturor morţilor dinainte de el… şi aceasta era o faptă care supăra grozav pe bunii creştini, şi anume faptul că un mirean, care în toată viaţa lui n-a voit să ştie de Dumnezeu, să aibă groapa în locul cel mai de cinste, ba chiar şi înaintea mormântului unui bun slujitor al Sf. Altar, cum fusese părintele Vasile.

– Oameni buni, le zisei eu: Nu e de mirare ce vedeţi. De mirare ar fi să-l ducă groparii în slava cerului în faţa lui Dum­nezeu, nu lângă zidul bisericii. Dar acolo nu-l pot duce decât faptele lui bune, dacă le are. Cine se îndeasă printre oameni să iasă în frunte, fără să fie vrednic, acela se îndeasă şi la bise­rică să treacă înaintea celor mai bătrâni decât el, acela se zbate chiar şi mort să fie înaintea tuturor, ca să ocupe locul cinstei şi al vredniciei.

De aceea rudele şi familia unui astfel de răposat, stăruie şi se fac luntre şi punte, ca să i se facă slujba înmormân­tării în Biserică unde n-a intrat decât când s-a botezat şi cunu­nat, să fie plimbat cât mai mult prin sat să-l vadă lumea, să i se pună fanfară ca să audă cât mai mulţi de plecarea lui din lumea aceasta, să i se dea şi în cimitir locul cel mai de cinste, căci de, el nu a fost un oarecare îri viaţă…

Dar vai vouă, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima a cre­de şi a gândi mai adânc la cuvintele Domnului. Nu ştiţi oare că viaţa noastră curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu, ne apropie mai mult de Atotputernicul şi Creatorul şi nu groapa noastră dacă e mai aproape de biserică?

Aţi uitat oare, că nu cel dus MORT în Biserică, se izbăveşte mai mult de păcatele sale, ci cel care cât a fost VIU i-a fost dragă Biserica şi poruncile lui Dumnezeu?! Nimeni dintre d-voastră să nu se gândească că se face o nedreptate răposatului preot Vasile sau altor buni creştini, care n-au mormintele mai în faţă sau mai aproape de zidul bisericii, cum îl are Ion Stamate.

Câţi credincioşi, care au murit prin munţi, văi, ape, câmpurile de luptă sau oricare fel de moarte, neîngropaţi în cimitire sau lângă zidul bisericii, nu pot ei oare să aibă sufletele lor mai aproape de Dumnezeu, decât ale acelora care au trupurile îngropate în cimitire frumoase sau chiar în biserici?

Pentru că nu apropierea rămăşiţelor noastre pământeşti de biserică, ne apropie de Dumnezeu, de fericirea cea veşnică, ci credinţa şi faptele bune creştineşti din viaţă.

NICI mormintele noastre şi cavourile luxoase din cimitire, NICI fanfara care atrage atenţia lumii pe străzi, NICI cuvân­tările de laudă pentru cel răposat, NICI atâtea alte lucruri zadarnice, nu ne apropie de Dumnezeu, de Rai, de Fericirea cea veşnică, CI CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE creştineşti din VIAŢA noastră.

Acestea – credinţa şi faptele bune – sunt cele care ne duc până în Faţa lui Dumnezeu. Deci, nu vă înşelaţi fraţii mei iubiţi, căci Cuvântul Domnului ne spune clar : DIN FAPTE ESTE ÎNDREPTAT OMUL. (iacov 24)

Femeile au rămas cu mâna la gură… Bătrânii gânditori au oftat uşuraţi… Tinerii s-au bucurat… Şi cu toţii, tare mulţumiţi de această învăţătură, ca o apă proaspătă şi răcoritoare, s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, cu cugetul împăcat şi hotă­râţi să pună şi mai mult preţ pe CREDINŢA şi FAPTELE lor.

Cine are urechi de auzit, să audă. (Mt. XIII, 9)

 „Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român)”, antologie alcătuită de preotul Valeriu Dobrescu. Editura – Bacău: Babei, 2011