Istorioară despre un vierme mic

0
42

E noapte… La o masă, plecat peste hârtie, cu abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie…
Dar, lângă el, vicleană, în luciul filei roze, zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze!

Acum, gândind, copilu-şi pune creionul între dinţi:
— Şopârlele-s frumoase şi repezi şi cuminţi!

Uşor el dă o foaie şi alta şi-ncă una. Apare papagalul, păunul şi păuna… Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă. Şi un… dar stai, afară, cine-a scâncit la uşă?

Băiatul stă şi-ascultă, e-un glas sau e-o părere…?

Se duce-n prag şi strigă:
— E cineva? … Tăcere… Ba nu, e-un glas subţire:
— Auzi? Mi-e frig îngheţ, copile deschide, sunt un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică! Sunt mic, să-ntreb pe tata…
— Nu, nu-ntreba, deschide, că plouă cu găleata…
Şi apoi, ştiu basme multe şi ghicitori… un sac…
— Dar cine eşti?
— Un vierme.
— O, dar viermii nu prea-mi plac!
— Dar eu sunt mic, o scamă şi abia mă vezi când eu mă fac covrig. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul.
— Noroc şi seara bună!
— Noroc! Dar unde-i ploaia?
— A stat… Nu vezi că-i lună!

Şi viermele, în hohot, icni în râs pe prag:
— Dar stai, nu-nchide uşa, căci după mine trag un vechi şi bun prieten, un şoricel, din pod.

— Sunt eu! Dar unde-i cartea? Ia dă-mi-o să ţi-o rod…Şi apoi să dăm fuga pe mese şi prin grinde, să facem mii de pozne…  Dar stai, mă rog nu-nchide, că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă.

— O bufnită? Mi-e frică!
— O, dar bufniţa e blândă.
— Sunt bufniţa, priveşte-n ochii mei rotunzi! De-acum să umbli noaptea, iar ziua să te-ascunzi! Să te fereşti de tata şi de mama; şi de acum nu-ţi fie frică… Deschide bine uşa, că vine-o vulpe mică…

— Eu… mă cunoşti din basme şi cred că mă iubeşti…
— Eu ştiu, însă, că vulpea… strică!
— Ce…! Glume, poveşti. Dac-ai s-asculţi de mine am să te-nvăţ să furi…
— Să fur!!! Dar e păcat!
— N-ai teamă! Nu scrie în Scripturi, că apele furate mai dulci sunt, mai curate…
Şi-acum, deschide bine uşa-n lături, că vine, vine iute o zână fără seamăn…
Zâmbind să-i ieşi în cale, slăvitei caracatiţi!

— Nu, n-o primesc, afară…

Dar, este prea târziu, căci vulpea cea şireată şi şarpele mlădiu dau uşa la perete… şi sute de ventuze se prind în rotocoale, pe umeri, peste buze…

— Vai, ce rece-mbrăţişare! Cum mi se frânge trupul!…
— Aşaaa… sunt deznădejdea! Acum apare lupul! …

El pe chenarul uşii cu ochi de foc se-arată. E lupul ce rânjeşte!
— Vinooo…! TATĂ!

Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Şi umedele braţe de pe copil se rup.

— Tu dormi?! îmi zice tata… şi lecţia n-ai scris!
— O, ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost vis!

„Minciuna nu-i o crimă!”, îţi spune lumea-ndată, „e un vierme mic ce trece şi floare-ai tot curată!

Dar floarea nu mai e curată!
Un vierme nu-i ca roua!
Întâia ta minciună aduce pe a doua;
Întâi e o verigă, apoi un lanţ – robia –
Şi-apoi atrage lenea; şi lenea lăcomia…
Apare băutura, desfrâul, furtişagul…
Apoi, când deznădejdea păşeşte-n grabă pragul,
Te-nvaţă să-ţi curmi viaţa şi să sfârşeşti cu crima.
Cine a tras zăvorul? Doar o minciună… prima.

Învăţătură:
Minciuna e o crimă; o crimă-i orice pată.
Când vine „micul vierme” să strigi în grabă:
— Doamne, Dumnezeule! Tată! Ajută-mă îndată!
Degrab’ te spovedeşte şi te împărtăşeşte;
Prin Sfântul Trup şi Sânge loveşte pe duşman.
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i satan!

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016