Istoria apariției Bisericii – Bazilici şi catacombe

0
59

catacombeMulţi romani aderaseră la noua religie. În scurt timp, creştinii nu mai încăpeau într-o casă obişnuită şi – numărul lor crescând repede – au început să folosească pentru rugăciuni casele romanilor credincioşi înstăriţi, precum şi clădirile- bazilici care se găseau în oraşele mari ale Imperiului Roman.

Bazilica era o clădire dreptunghiulară alungită, despărţită în interior în trei-patru nave, de rânduri de coloane, cu partea centrală înaltă şi largă.

Bazilica avea tavan plat şi acoperiş cu două pante, iar ferestrele, plasate deasupra, asigurau încăperii o abundenţă de lumină. Intrarea în bazilică se făcea pe la un capăt, în capătul opus fiind altarul, marcat în exterior cu o proeminenţă semirotundă (absidă). Construcţia amintea o navă; tipul respectiv de biserici  creştine există şi în zilele noastre.

Când au început prigonirile creştinilor, bisericile le erau distruse.  Atunci, adepţii lui Hristos au decis să se adune în catacombele Romei – grote subterane în tuf cu lungimea de 150-170 km.

Romanii numeau catacombele „loc de odihnă”, deoarece, tradițional, ei înmormântau acolo decedaţii. Treptat, creştinii au început să folosească numeroasele încăperi ale catacombelor nu numai pentru rugăciuni commune şi efectuarea Euharistiei, dar şi pentru înmormântarea fraţilor întru credinţă.

Bisericile din catacombe sunt monumente unice ale creştinismului timpuriu, ele având forma unei corăbii.

În partea estică a încăperii se construia o nişă semirotundă, unde erau plasate mormintele martirilor, care erau separate de restul  bisericii printr-un grilaj jos.

După partea medie a încăperii urma pridvorul, destinat celor ce se pocăiau. Mormântul martirilor servea drept Sfânta Masă pentru efectuarea tainei împărtăşaniei; această tradiţie s-a înrădăcinat în creştinism pentru totdeauna; în orice biserică ortodoxă, în altar, pe Sfânta Masă, antimisul cu fragmente ale moaştelor sfinţilor nu lipseşte niciodată.

În anul 313, la Mediolanum (Milanul de azi), împăratul Constantin cel Mare împreună cu Liciniu au semnat un edict, acordând libera practicare a creştinismului, şi peste tot au început să se construiască biserci creştine propiu-zise (predominant, de tip bazilical).

Cele mai vechi lăcaşuri creştine de cult construite pe pământ românesc aparţin stilului bazilical din epoca paleo-creştină. Majoritatea acestor bazilici au fost ridicate mai ales în Dobrogea de astăzi (vechea Sciţie Minor a Imperiului Roman) între secolele IV şi VII,  în vechile cetăţi greco-romane: Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Histria (pe malul lacului Sinoe), Dinogeţia (satul Garvăn, jud. Tulcea), Capidava (satul Calachioi, pe malul Dunării, între Cernavodă şi Hârşova) etc.

Sunt în general bazilici de tip elenistic, cu câte trei nave şi de mici dimensiuni, construite din piatră şi având uneori şi diferite anexe (baptistere, cripte sau gropniţe, diaconicoane, etc). Cele mai multe au fost biserici de parohie (intra muros), iar câteva au fost bazilici cimiteriale (extra muros). Dărâmate în cea mai mare parte de avari, în secolul VII, odată cu cetăţile respective, vestigiile lor (temelii, resturi de ziduri, fragmente de coloane etc.) au fost descoperite de arheologi, în urma săpăturilor începute încă la sfârşitul secolului trecut.

”Biserica Orodoxă”, Svetlana Rudzievskaia

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ