Irina Loghin: „M-a ajutat Dumnezeu. Când mi-a fost greu, întotdeauna mi-am îndreptat privirea către EL“

0
1697

IrinaLoreta Popa

Glasul său cu totul aparte, cu timbru grav, ce aminteşte de toate dorurile acestui pământ românesc, este iubit şi aşezat la loc de cinste în sufletele tuturor  celor care l-au auzit chiar şi o singură dată. Te tulbură prezenţa acestei artiste, pentru că din atitudinea sa pe scenă şi în afara ei primeşti o lecţie despre cum se izbândește în viaţă, despre muncă, cinste, victorii obţinute pas cu pas, despre tot ce este trainic și valoros în viaţă. Așa i-a fost dat Irinei Loghin, să fie o călătoare, nicidecum o risipitoare.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”][fblike url=”http://bit.ly/1gDmLBF” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] A dus cu sine pretutindeni, în ţară și în lume, comoara și zestrea cântecului românesc – doinele, sârbele, horele, baladele, geamparaua, cântecele de petrecere, colindele . O ambasadoare a folclorului, pretutindeni unde i-a îndrumat bunul Dumnezeu calea. Iubirea pentru oameni, cântec, viaţă, necuvântătoare reiese din fiecare capitol al cărţii pe care Irina Loghin a lansat-o acum ceva vreme, marcând cei 50 de ani de carieră, „Viața mea este un cântec”, apărută la Editura Litera.

Am crescut ascultându-i cântecele, pentru că, întâmplător sau nu, mătuşa mea cânta la rândul ei, iar unchiul meu era artist instrumentist la Ansamblul Doina al Armatei. Muzica populară era oarecum ceva obişnuit la casa bunicilor mei, care atunci când un dor li se se agăţa de inimă veneau să mă roage să mai pun la pick-up „o placă” de-a Irinei Loghin, „că ştie a le zice bine de suflet”.

Irina Loghin s-a născut din seva cântecului popular. De o frumuseţe pe care nimeni nu avea cum să o treacă cu vederea şi un glas de o căldură aparte, interpreta s-a bucurat atât de preţuirea specialiştilor în domeniu, care i-au pus în evidenţă autenticitatea actului artistic, cât şi de cea a publicului, care i-a admirat talentul.

Irina1La 19 februarie 1939 venea pe lume la Gura Vitioarei, în Prahova, rod al iubirii dintre doi părinţi cu frica lui Dumnezeu, în casa micuţă cu doar două camere, unde atunci când întunericul cobora devreme, după venirea toamnei, se schimba mai des gazul în lampa care ardea, iar pereţii răsunau de cântec.

„Primele cântece de la tata le-am ştiut: el învăţase să cânte la călugării unde fusese şcolit vreo trei-patru ani. Îi puseseră şi potcapul acela negru, dar a cunoscut-o pe mama şi n-a putut să reziste, pentru că s-a îndrăgostit foarte tare de ea, fiind una dintre frumoasele din Gura Vitioarei… Mi se umple inima de tandreţe şi şăgălnicie ori de câte ori îmi aduc aminte de părinţii mei, pe care îi divinizam. Părinţii mei s-au iubit pe tot parcursul vieţii”. În cartea scrisă chiar de Irina Loghin, pe care a numit-o simplu „O viaţă de cântec”, mai puteţi citi despre amintirile cu părinţii şi fraţii săi, despre copilăria sa, despre bărbatul vieţii sale, Ion Cernea, despre copiii săi şi cum i-au îmbogăţit aceştia fiecare zi, despre colegii săi de scenă şi despre melodiile sale. Până atunci vă invit să o descoperiţi în rândurile acestui interviu.

Aţi fost şase copii dăruiţi de Dumnezeu părinţilor dumneavoastră. Aţi avut deci o copilărie pe cât de plină de griji, pe atât de bogată în trăiri şi bucurii spirituale.

Aşa este. Am avut doi părinţi hotărâţi să lupte cu sărăcia pentru a-și crește copiii, șase la număr. În acea perioadă, ţara noastră era marcată de urmările nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial, de pierderile umane și spirituale, ca să nu mai zic și de cele materiale. Am deschis ochii într-o casă cu două odăiţe, fiind al cincilea copil din cei șase. Ne-am înghesuit  cu toţii în casa părintească, pe care și astăzi o primenim primăvara și o păstrăm ca pe un bun al nostru inestimabil, ca pe o comoară lăsată moștenire de la mama și de la tata. În ciuda sărăciei zburdam pe prundul Teleajenului și nu părea că băgăm de seamă greutăţile zilei de mâine, lipsurile materiale pe care în vremea aceea mulţi le cunoșteau.

24674_100194013358679_5280927_nToată lumea vă cunoaşte dragostea pentru necuvântătoare. Vine aceasta tot din acea perioadă a copilăriei?

M-am născut cu sensibilitatea de a nu vedea un animal suferind. Am văzut persoane bătând și chinuind animalele, iar acest lucru este pentru mine un consum enorm. Cred că din dragostea asta faţă de animale, într-un fel sau altul, a izvorât și repulsia mea faţă de carne și am ales regimul de viaţă vegetarian. Adevărul este că atunci când am mâncat carne, foarte rar, nu mi-a făcut plăcere niciodată. Ai omorât, ai sacrificat o vietate. Nu suport treaba asta și nu o înţeleg. Am citit vieţile sfinţilor, mi le dădeau tata și mama. Iar acești sfinţi nu știau ce e carnea.

Erau pustnici și trăiau prin păduri, la schitul lor, și atingeau o sută de ani. Erau alte vremuri, natura nu era poluată. Este evident că hrana contează mult în viaţă și, din păcate, noi mâncăm tot soiul de porcării, de chimicale, lucruri periculoase pentru organism. Câte lacrimi varsă aceste animale nevinovate! Am asistat din curiozitate la o sacrificare și nu am mai fost apoi om mult timp.

irinaunCa să rămânem tot în zona copilăriei, vă mai amintiţi vreunul dintre sfaturile primite de la părinţi?

Aşa ceva nu se uită. Tatăl meu mă povăţuia mereu să fiu sinceră, corectă şi să respect omenia. Nimic nu se obţine fără muncă şi fără sacrificii. Oricât le-ar fi de greu, îi sfătuiesc pe tineri să nu renunţe la visurile lor şi să nu uite că succesul îl obţin cei care se îndârjesc să meargă mai departe, în ciuda tuturor dificultăţilor, atunci când toţi ceilalţi au renunţat.

Îmi amintesc şi cum ne povăţuia mama: „Fetelor, să nu mă faceţi de ruşine! Să nu minţiţi! În viaţă să fiţi buni cu cei din jurul vostru. Să-i faceţi să se simtă bine cu voi, în compania voastră, să vă dorească să fiţi cu ei. Să vă caute. Să nu daţi dovadă de ură, de răutate. Să nu minţiţi niciodată, pentru că, atunci, oamenii vă vor ocoli. Să creaţi în jurul vostru o atmosferă plăcută, de glume, de cântece. Numai aşa veţi fi iubiţi de toată lumea. Să faceţi totul să nu vă creaţi duşmani. Chiar dacă vreunul e pus pe duşmănie, pe invidie, căutaţi în aşa fel să-l înţelegeţi. Căutaţi să-l faceţi să-i fie ruşine pentru că v-a vrut de duşmani”.

Sunteţi recunoscută pentru bucuria pe care o dăruiţi celor din jur, colegii dumneavoastră chiar spun că reuşeaţi să le descreţiţi de fiecare dată fruntea cu câte o glumă sau o anecdotă.

Am învăţat să răspund celor ce mă întreabă prin alte întrebări simple, dar pline de miez, printr-o poveste ori o cimilitură. Îmi place să descreţesc frunţile printr-o glumă cu tâlc. Fug de oamenii posaci şi încruntaţi, care pozează în victime. Dar, dacă simt că cineva e la ananghie, sar iute în ajutor. Aşa sunt şi nu mă voi schimba niciodată. Preţuiesc discreţia. Iubesc oamenii adevăraţi, care se uită în ochii tăi când îţi vorbesc, care stiu să plângă, dar si să râdă! În jurul nostru, dacă avem timp să privim, găsim numai pilde care ar trebui să ne pună pe gânduri!

De la codru am învăţat să stau dreaptă în faţa vieţii şi de la păsări să inund valea cu doina sfântă a inimii mele! Marele noroc este faptul că m-am născut într-o familie de oameni curaţi şi harnici, trăind în iubirea lui Dumnezeu, a cântecului şi a învăţăturii de carte, în respectul faţă de muncă şi cu grija de a nu risipi marele har ce mi-a fost dăruit. De câte ori cad pe gânduri, mă tulbură trecerea timpului, văd un alai de imagini care-mi scaldă lumina ochilor, portretele sfinte ale părinţilor, obiecte, scene, locuri dragi, gesturi.

Nimic nu este întâmplător în destinul nostru. Am copilărit în această „gură de rai”, Gura Vitioarei, unde am deprins a doini şi a iubi vietăţile din jur, tot ce mă înconjura. De mică am învăţat să lupt, să nu mă las înfrântă de greutăţile vieţii, să câştig prin mine însumi, prin forţele mele. Mi-a plăcut munca, dar şi cartea.

24674_100193566692057_7274423_nVă mai amintiţi sărbătorile din copilărie?

Sigur că da. Veneau surorile, mătuşile şi ne întâlneam cu toţii, toate neamurile. Era sărbătoare mare! Un prilej de reunire a familiei, de pregătire pentru un nou ciclu de viaţă care venea. Nu m-aş fi săturat niciodată de copilăria lângă părinţi, de casa părintească, de vocea lor chemându-mă pe nume, de acea dulce apropiere a mâinilor părinţilor ce îţi şterg o lacrimă, îţi alină bolile copilăriei sau îţi dăruiesc o bomboană care îţi aţâţă poftele de cum o vezi. În noi toţi, satul rămâne cuibărit ca un măr de aur în sân, luminos cum e lumânarea ce-o păstrăm cu grijă în mână, la Înviere.

Revedem căsuţele cu puţine odăi şi bătătura în care alergam odinioară. Acum, dacă ne întoarcem în satele copilăriei, sunt tot mai puţine case şi tot mai puţini oameni. Agitaţia lumii ne-a cuprins pe toţi. Pe lângă şcoală, contează şi şcoala vieţii, a legăturilor umane şi a tradiţiilor, la care toţi învăţăm alături de cei dragi, de familie, de cei mai în vârstă. În seara de Crăciun şi de Paşti era o regulă ca noi să ne ducem la biserică, toţi copiii cu tata împreună, iar mama să stea acasă să pregătească masa.

Dimineaţa de Crăciun ajungeam acasă, că ne duceam la ora trei noaptea la slujba pentru Naşterea Domnului, şi veneam dimineaţa, iar mama ne aştepta cu masa. Era extraordinar… Iar de Paşti, când erau toţi zarzării înfloriţi şi toţi pomii, mama punea masa în curtea casei şi ne aştepta când veneam de la Înviere, că veneam, dimineaţa, pe la şase-şapte. Răsărea soarele când veneam de la Înviere. Mergeam la slujbă, la miezul nopţii, şi ţinea slujba până dimineaţa.

Trebuia să stăm la slujbă pentru că noi cântam la strană. Era cea mai mare plăcere a noastră! Se îmbrăca mama frumos atunci, se lega altfel cu baticul, le avea ea pe ale ei. Simţeam că e sărbătoare! Mama, în faţa copiilor sau a noastră, a fetelor, nu se lăsa cu capul descoperit niciodată. Când vedea că vine cineva, că intră pe poartă, repede se ducea şi îşi punea baticul în cap. Avea un uriaş bun-simţ, care este tot o formă de respect profund pentru cei din jurul tău.

aAţi luat mereu pulsul pământului românesc. Care sunt lecţiile pe care ţi le dă pământul?

Omul care a copilărit la ţară, printre ţărani, învaţă două lecţii de la această comunitate. Învaţă să fie matur din copilărie, căci i se dau în grijă animale, grădina, fâneaţa și parte din treburile gospodăriei și mai învaţă să rămână tânăr la suflet. Surorile mai mari își leagănă fraţii și surorile mai mici; părinţii dau în grija copiilor oile și alte animale și păsări; înveţi de copil nu doar să te joci și să-ţi vezi de școală, ci și rosturile câmpului, ale gospodăriei, ale familiei. Înveţi sărbătorile, dar și necazurile.

Îţi petreci bunicii și străbunicii pe ultimul drum, știi rostul ierburilor de leac, cum să întorci fâneaţa cosită ca să se usuce, cum să uzi grădina. Înveţi să cânţi, să joci, să povestești, să spui snoave, să ţeși, să brodezi, să faci mămăligă, să sapi porumbul, să legi fasolea pe arac, să culegi fructele, dar ce nu înveţi?!… Și așa devii om întreg!

Omul întreg știe ce este viaţa și ce este moartea, ce este veșnica întoarcere la obârșie. Ochii mi se umbresc de tristeţe atunci când rememorez plecarea părinţilor mei din această lume. Mulţi dintre cei care mi-au citit cartea, în care povestesc toate acestea, au trait-o alături de mine… Şi cu toţii ştim că nicio pierdere nu este mai grea decât cea a părinţilor.

irina3Au fost momente grele plecările părinţilor dumneavoastră. Cum aţi reuşit să treceţi prin aceste dureri, ce v-a ajutat să vă ridicaţi?

M-a ajutat Dumnezeu. Când mi-a fost greu, întotdeauna mi-am îndreptat privirea către EL. Tata a plecat primul… A fost cumplit, fiind și primul deces din familia mea. Dânsul nu ne-a spus vreodată că ar avea o problemă, avea acel bun simţ tipic ţărănesc să nu împărtășească din anumite aspecte intime. Apoi traiul acela sub pădure, în aer curat, l-a ajutat să reziste bolii mult timp.

A avut cancer la prostată, nemiloasă boală. S-a prăpădit la 79 de ani, dar putea să mai trăiască, fiind un om foarte puternic.  Când a murit tata mi-am pierdut cunoștinţa, refuzam să cred! După vreo oră m-am trezit. Nu s-a mai putut înţelege nimeni cu mine. Atunci surorile mele m-au luat și m-au dus la Cernica la preotul Argatu. Ce bine e să ai pe cineva în familie mai dur! M-au dus acolo la sfinţia-sa. Îmi revenisem între timp, dar eram distrusă, se terminase tot pe lumea asta. Nu mai era nimic frumos pentru mine, nu mai conta nimic.

irina loghin,Preotul Argatu mi-a zis cu glas poruncitor și blând totodată: „Știi foarte bine, ne-am născut să și murim! Să-ţi fie clar! Dacă tu îl jelești așa de mult, îl chinui în felul acesta. Trebuie să înţelegi că a murit, s-a dus la locul lui, dacă a făcut bine, și sunt sigur că a făcut bine pe lumea asta. Că a adus slavă lui Dumnezeu în biserică”. Ştia că tata a fost și călugăr, un motiv în plus să mă povăţuiască astfel. „Trebuie să-i dai liniștea asta tatălui tău și să fii tare. Te duci acasă și îi faci tot ce trebuie pentru înmormântare.

Trebuie să fii alături de toţi ceilalţi“. Așa m-a liniștit sfântul părinte! Mi-a dat putere să trec peste momentul acela și să înţeleg că de fapt moartea e singura certitudine pe care o avem. Până la urmă acolo ne ducem cu toţii. Mama nu avea putere să plângă, a stat îngenuncheată la icoane și s-a rugat să li se ierte păcatele și ei, și lui tata. Pe tata l-au dus direct în biserică. Preotul a spus: „Aduceţi-l în biserică, pentru că a fost slujitorul nostru“. Nimeni nu a mai fost dus în biserică în afară de preoţi, dar pe tata l-au dus înăuntru sub bolţi, între icoane, picturi sfinte, nu departe de porţile împărăţiei, de șiragul de sfinţi ai iconostasului.

Am stat la biserică de priveghi trei seri. Atunci am văzut atâta lume care venea cu lumânare la tata, din câte zece comune au venit! Nu aș fi crezut că tata a fost așa de iubit. Ce a făcut mama când s-a prăpădit tata, același lucru l-am făcut eu când s-a prăpădit mama. Am îngenuncheat în faţa icoanei ore în șir și m-am rugat să i se ierte păcatele. Parcă se rupe ceva din tine atunci, este groaznic! Iubind așa de mult părinţii, trebuie să te întărești, să fii tare atunci, să-ţi găsești prieteni ca să treci peste încercarea asta. Atunci vezi care sunt prieteni adevăraţi.

irina-loghin-915213239000Aţi ales ca pentru o anumită perioadă să intraţi în politică. Nu este lucru uşor. Ce v-a determinat să faceţi această alegere?

Am încercat să ajut cu prestigiul meu personal acest popor intrând în politică, unde azi ești, mâine nu… Așa am înţeles ca să pot ajuta lumea amărâtă, să ascult necazurile oamenilor și să le pot oferi o rezolvare, nu să obţin avantaje personale. În campania electorală aveam întâlnire cu bătrâne, femei de la ţară, cu mâinile crăpate de muncă. Când sărutam mâna unei ţărănci sau îi pupam obrajii, simţeam că îi sărut mâna măicuţei mele! Așa sunt eu! Așa de dragă îmi este sinceritatea și puritatea ţărănească!

Trebuie să facem bine aproapelui nostru, să ne ajutăm unii pe alţii. Am remarcat faptul că atunci când faci rău cuiva stresul e foarte mare și te întrebi mereu de ce nu i-ai făcut bine. Atunci când ai făcut un bine ai o inimă liniștită. Iubește-ţi aproapele, iubește-ţi semenul! Toţi avem locul nostru în care ne așază Dumnezeu, nu acolo unde ne pun unii sau alţii…Unii oameni cred că dacă ești artist, automat ești scos din cutie, ca iepurașul alb de către iluzionist, că viaţa ta e simplă.

Ești artist, dar ești și om, cu greutăţile tale, cu suișurile și coborâșurile unei existenţe, cu toate pe care a trebuit să le înfrunţi, cu bunătăţile și răutăţile pe care ţi le servesc ceilalţi. În lumea noastră, a artiștilor, sunt destule lucruri în neregulă. Dar toate astea fac parte din viaţă, până la urmă…

Este talentul un har primit la venirea aici, pe pământ?

Da. Puteam să învăţ eu de șapte sute de ori, fără mirul acela dat de către Dumnezeu nu ajungeam pe culmi!

nnnnnnnnyinAveţi o iubire specială pentru costumul popular. Nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată de două ori cu acelaşi costum.

Costumul popular trebuie purtat cu multă artă, grijă și exigenţă. Un artist trebuie să fie atent cu ţinuta lui și pe stradă. Să nu ai un fir dus la ciorap, să nu-ţi stea fusta șleampătă sau pantalonii câș. Dacă te vede lumea îmbrăcat aiurea sau neglijent, prestigiul tău scade și nu mai eşti tratat cu acelaşi respect. Când apari în faţa publicului trebuie să știi că sunt atâţia ochi în sală care încep să te studieze, să te judece. Tu ești obligat să fii la înălţime. Respecţi publicul prin felul de a te îmbrăca, dar și prin felul de a te comporta cu el!

Spectatorii te ridică, ei te coboară! Ţin minte că regizorul de la ansamblu stătea în sală, dacă nu îi convenea ceva, ne întorcea de o sută de ori la cortină: „Încă o dată! Nu e bine! Știi ce ţi-am spus… Îţi sugi burta, îți tragi umerii! Ochii tăi să fie în spate! Să ţi se vadă umerii drepţi, să nu fii cu umerii aduși…! Gâtul sus! Uitaţi-vă la balerine cum apar pe scenă! Gâtul e baza!“ Îmi place să mă mișc imperial, cu umerii drepţi, de parcă aș despica aerul. Noi am uitat să trăim frumos. Ne lăsăm împovăraţi de greul existenţei noastre, de problemele care ne apasă, încât am uitat să trăim frumos. Și n-ar trebui…

Cred cu tărie că folclorul înseamnă educaţie, o anumită doză de bun simţ şi credinţă. Sunteţi, prin natura alegerii dumneavoastră, un educator, un formator?

Da. Noi, ca interpreţi, educăm oamenii prin folclor. Le reamintim oamenilor de valori importante precum dragostea de natură, de bătrâni, iubirea de aproape.

Iubirea e un sentiment pe care nu oricine poate să-l trăiască în plenitudinea lui. Iubirea aceea înţeleaptă, frumoasă, caldă, responsabilă se desprinde din cântecele noastre. Sau cea de animale. Unii oameni sunt incomparabil mai răi decât animalele. De multe ori, un câine poate da lecţii unui om prin faptul că se dăruiește stăpânului total. Este ceva fantastic… poate că, dacă ar vorbi, nu i-ar ieși așa de convingător, cum o face prin gesturile lui și prin manifestările lui.

Irina_LoghinCe înseamnă credinţa pentru dumneavoastră?

Totul. În Israel amuţeam adesea, stăteam mută mai tot timpul de uimire, de smerenie, de milă pentru suferinţa lui Iisus, de rușine pentru păcatele fariseilor și ale făţarnicilor, cum îi strigă Apostolii în Evanghelii pe cei ce L-au dat suferinţei și mormântului pe Iisus. Am intrat de zeci de ori la Sfântul Mormânt. Mi-am scos acolo lanţul de aur de la gât, un lanţ greu și frumos și l-am lăsat la Sfântul Mormânt și m-am simţit ușurată, invadată de o sfântă bucurie. Nu ştiu câtă lume știe de înregistrările mele cu cântece religioase. Am înregistrat mai multe piese cu orchestra dirijată de George Sârbu, pe albumul „Către Dumnezeu Atotputernic“.

Lui George Sârbu nu i-a trebuit mult să mă convingă să înregistrez în mânăstire, se aud clopote, se aude corul. Sunt fericită că am avut șansa să am un astfel de disc. În zona în care m-am născut sunt schituri și mânăstiri, unele foarte vechi. Iubesc să ascult muzica de toacă, sunt atâtea feluri de a bate toaca. Îmi place să stau de vorbă cu preoţii dăruiţi cu har de la Dumnezeu, să ascult pildele și învăţăturile mărturisitorilor, mă impresionează evlavia, smerenia, gândul curat. Străbat uneori câte un drum forestier care mă duce la o mânăstire.

Se întâlnește lucrarea oamenilor cu lucrarea lui Dumnezeu. Păsările cântă în pădure și la mânăstire se aud clopotele și toaca, dacă mă nimeresc la ceasuri anume. Descopăr o bisericuţă de lemn, mă adăpostesc într-o chilie, mă scufund cu ochii în grădina mânăstirilor: zeci de soiuri de flori, iar la geamurile chiliilor alte și alte flori. Mă impresionează că Sfinţii Părinţi nu sunt lăudaţi și că nu se plâng de suferinţele pe care le îndură. E un loc în care se plâng păcatele, se luptă cu neputinţele, e multă răbdare, e un izvor de milă pentru aproapele nostru, smerenie și multă silinţă de a face fapte bune. Simţi pretutindeni nădejdea mântuirii.

Aţi călătorit în toată lumea, dar ştiu că turneele din Basarabia sunt cel mai aproape de sufletul dumneavoastră.

Turneele din Basarabia sunt aproape de sufletul meu pentru că au o mare frumuseţe și sunt pline de o emoţie unică. Basarabenii, fraţii noștri de peste Prut, au un cult pentru muzică, stau la spectacol ca niște sfinţi, ca niște îngeri. Eu nu am mai întâlnit nicăieri un asemenea public care respectă artistul și trăiește emoţia artistică de parcă și ar ţine pe toată durata spectacolului răsufl area. Nu auzi niciun sunet, niciun fâșâit în sală, nicio mișcare.

irina2Oamenii trăiau altfel la sate, aproape de natură, în deplină comuniune. Viaţa la sat era mai simplă şi mai frumoasă, mai plină de învăţăminte.

Trăiam simplu, nu eram stresaţi, nu mergeam la psiholog, nu aveam consilier de cuplu. Tot ce ieșea din mâna femeilor, broderie, ţesătură, macat, totul era frumos și simplu. Tot ce ieșea din mâna bărbaţilor era la fel… Simplitatea ne ajuta să trecem peste toate, să înfruntăm bolile și temerile. Cum ne feream de fulger?

Puneau oamenii o coasă cu fierul în jos să atragă fulgerul. Ne duceam prin ierburi, prin brumă, pe dealuri. Știam plantele otrăvitoare, pe cele ce vindecă, eram învăţaţi de mici să fim responsabili. Știam că ăsta-i burete otrăvitor, că asta e pălăria șarpelui, că asta e ciuperca de pin, că ăsta e râșcov, că asta e pâinișoară. Noi, copiii, eram socotiţi un dar. De la tata, care era atât de primitor, am învăţat că omul nu trebuie să-ţi plece din casă fără vreo firimitură în barbă, adică cinstit, dăruit, omenit.

Cuvintele acestea sfinte a omeni, a cinsti, le folosim prea rar acum, cred că de asta ne bate Dumnezeu. Răbdarea dacă o ai, ajunge la tine și mângâierea Lui. Trebuie să ducem cu răbdare întregul nostru destin în spate, să nu renunţăm la luptă și să devenim mai buni și mai toleranţi pe măsura ce îmbătrânim. Pentru tot ce am săvârșit rău să cerem iertare și să nu mai repetăm pe cât posibil greșeala! Vom regreta tot ce nu le-am spus la timp, tot ce am amânat sau ce nu am avut curaj a săvârși. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru marea șansă pe care mi-a oferit-o dându-mi glas! De nu mă voi trezi mâine, îi voi lăsa iar mulţumire…

noiunirina

 

LĂSAȚI UN MESAJ