Invenţii care au schimbat lumea: Irigaţiile (6000 Î.H.)

0
865

irigatiiIdeea de a uda artificial culturile agricole pentru a garanta producţii mari pare să fi apărut foarte timpuriu, atât în Mesopotamia, cât şi în Egipt. Nilul se revărsa natural în fiecare an, dar recoltele se dezvoltau mai bine dacă erau udate mai frecvent. Apa era scoasă din Nil cu ajutorul unui dispozitiv simplu denumit şaduf, un fel de sac montat la capătul unei pârghii, şi turnată în reţeaua şanţurilor de irigaţii practicate pe câmp. Un sistem asemănător a fost dezvoltat în Mesopotamia. De ce anume au început sumerienii şi egiptenii să-şi irige câmpurile tocmai în acea perioadă este greu de spus.

O explicaţie ar putea fi legată de o schimbare climaterică, survenită itocmai când agricultura lua avânt în nordul Irakului. A existat o fază mai uscată şi mai rece, cunoscută sub denumirea de Dryas recent, care a făcut foarte grea viaţa vânătorilor şi culegătorilor din zonă. Nu degeaba pe spune că nevoia e mama invenţiei: fiind siliţi să găsească alte surse de hrană, au ajuns să inventeze agricultura.

În jurul anului 6200 î.H. s-a produs un alt episod de răcire şi uscare în zona de captare de pe cursurile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Pentru o vreme, pe aceste meleaguri natale ale agriculturii precipitaţiile s-au împuţinat până la un nivel care nu mai putea susţine agricultura, fermierii din zona superioară de captare au fost probabil siliţi să-şi abandoneze pământurile şi să se mute, căutând alte locuri prielnice. Unii dintre ei vor fi observat că apele leneşe ale cursurilor inferioare ale Tigrului şi Eufratului (din apropierea Golfului Persic) pot fi deviate pe câmpiile învecinate şi utilizate pentru udarea recoltelor, prin urmare, în noua patrie au început utilizarea irigaţiilor în agricultură.

Civilizaţia bazată pe irigaţii a Egiptului antic a fost afectată într-un mod asemănător de o schimbare naturală a climei din jurul anului 2200 î.H.; o a treia fază de răcire si uscăciune a avut un efect atât de catastrofal asupra producţiei alimentare, încât a determinat prăbuşirea vechiului regat. Chiar şi în condiţiile în care există un sistem de irigaţii, dacă precipitaţiile din bazinul superior al Nilului scad sub un nivel critic sistemul nu mai funcţionează. Schimbarea climaterică din jurul anului 2200 î.H. a dus la abandonarea celor mai multe aşezări din delta Nilului. În Siria a fost o perioadă la fel de secetoasă, în aceeaşi perioadă precipitaţiile s-au redus la 30%, făcând ca agricultura să nu mai fi viabilă. Fermierii sirieni au renunţat la cultivarea pământului şi s-au apuca să crească animale. Acest declin economic sever ar putea explica prăbuşirea Imperiului Akkadian, care a avut loc tot atunci.

Sistemul mesopotamian de irigaţii este cu siguranţă unul dintre cele mai vechi din lume, dacă nu chiar cel mai vechi, fiind pus la punct încă din anul 6000 î.H. La început, apa era probabil doar dirijată din cursurile inferioare ale râurilor pe câmpurile învecinate prin canalele pentru irigaţii. Cu timpul, sistemul a devenit mai elaborat, până când barajele şi canalele din regiunea montană umedă din nord au devenit sursa celei mai mari părţi a apei pentru irigaţii. Un sistem coordonat de o asemenea mărime presupunea un nivel înalt al organizării sociale. Era nevoie de echipe de specialişti capabile să construiască şi să întreţină diverse structuri. Poate că irigaţiile au fost organizate din cauză că existau structurile sociale şi politice favorizante. Este însă la fel de posibil ca nevoia imperativă de a avea un sistem de irigaţii complet funcţional şi demn de încredere să fi stimulat dezvoltarea unui tip de societate în stare să îl realizeze. Cu alte cuvinte, poate că irigaţiile au dus mai degrabă la civilizaţie decât invers.

Primii călători europeni în China au fost impresionaţi de utilizarea excesivă a canalelor în această parte a lumii. Acestea erau utilizate atât pentru transport, cât şi pentru irigaţii. China dispune de sisteme extinse de irigaţii – se spune că o treime din întreg terenul irigat din lume se găseşte în China. Canalele chinezeşti sunt greu de datat, dar cu siguranţă unele există de peste 2000 de ani. Cea mai veche referinţă găsită într-un document chinezesc despre un canal de irigaţii datează din secolul al VIII-lea î.H.

Irigaţia este deseori prezentată ca un proces simplu: se aduce apă pe un teren uscat şi astfel el devine fertil. Este vechiul clişeu al „înfloririi deşerturilor”. Realitatea este că irigaţiile sunt extrem de greu de realizat din punct de vedere tehnic şi atrag o întreagă gamă de noi probleme. În primul rând, dirijarea unor volume mari de apă spre câmpuri înseamnă că apa nu se mai duce pe cursul ei firesc, ceea ce poate crea un deficit de apă în altă parte. Un exemplu clasic din secolul al XX-lea al acestei situaţii este lacul Aral din Asia Centrală. Un plan foarte ambiţios de irigaţii polivalente pus în aplicare sub regimul comunist implica devierea râului Amu Darya către vest şi sud-vest pentru a uda câmpurile de bum­bac. Amu Darya a fost deviat în apropierea punctului de vărsare în lacul Aral. Amu Darya era principalul râu de alimentare a acestui lac odinioară imens. Dirijarea apei către agricultură duce la secarea lacului Aral. În anii 1960 nivelul suprafeţei acestuia a scăzut cu o viteză de 20 de centimetri pe an, ajungând să scadă în anii 1970 cu 60 de centimetri pe an şi în anii 1980 cu aproape un metru pe an. Lacul Aral se micşorează din ce în ce mai mult. Volumul lacului a scăzut cu 80% după anii 1960,  în timp ce zona cultivată cu bumbac s-a dublat.

Un alt cost pe care îl aduc cu sine irigaţiile este salinizarea. Când  apa „dulce” a râurilor se evaporă pe câmpuri, rămân în urmă mineralele dizolvate în ea. În timp, aceste săruri solubile se acumulează şi devin o problemă serioasă pentru recolte. A existat adeseori – până în secolul al XX-lea inclusiv – tentaţia de a intensifica irigaţiile pentru a obţine recolte mai mari şi mai mulţi bani. Dar efectul pe termen lung a fost creşterea treptată a salinizării. A fost o problemă în sistemele vechi de irigaţii. Este o problemă şi acum, în sistemele moderne de irigaţii. Udarea recoltelor în cursul unei veri secetoase, ca soluţie punctuală a unei probleme temporare, este rezonabilă, dar este din ce în ce mai evident că  dezavantajele şi costurile atrase sunt atât de mari, încât irigaţiile nu ar trebui să constituie niciodată o soluţie pe termen lung.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ