Introducere în teologia ortodoxă – Semnificaţia Vechiului Testament

0
85

vechiul testament

În Paradis, concordanţa dintre libertatea umană şi har poate arunca o punte luminoasă peste această „distanţă nesfârşită” care, după Sfântul Ioan Damaschin, separă creatura de creator.

Adam a fost nemijlocit chemat să se îndumnezeiască. După Cădere însă au intervenit două obstacole care au făcut de netrecut această distanţă: păcatul însuşi, care face ca natura umană să nu mai poată primi harul, şi moartea, consecinţa acestei căderi care îl împinge pe om într-o stare antinaturală în care voinţa lui, contaminând cosmosul, dă nefiinţei o paradoxală şi tragică realitate. În această stare, omul nu mai poate corespunde vocaţiei sale.

Planul lui Dumnezeu nu a fost însă schimbat. El doreşte şi pe mai departe ca omul să se unească cu El şi să transfigureze întregul pământ.

Scopul ultim şi pe deplin pozitiv al omului, întemeiat pe această stare de lucruri, implică un aspect negativ: mântuirea. Aşadar, pentru ca omul să se poată reîntoarce în mod liber la Dumnezeu este necesar, în primul rând, ca El să îl elibereze din starea sa de păcătos şi de muritor. Această stare solicită răscumpărarea care apare în plenitudinea planului divin nu ca un final, ci ca un instrument negativ.

Căci nu poţi fi mântuit decât numai dacă eşti prada neajutorată a răului. După Cădere, istoria umană este un lung naufragiu în aşteptarea salvării; însă portul de salvare nu este limanul, ci doar posibilitatea pentru cei naufragiaţi de a-şi continua călătoria, a cărei singură ţintă este unirea cu Dumnezeu.

Astfel, după pierderea stării paradisiace, în mod obiectiv, omul nu-şi mai putea realiza scopul final. Atitudinea Sa în noua stare de nefiinţă şi moarte exprimă o pasivitate dureroasă, întemeiată mai întâi pe o nostalgie paradisiacă tenace şi, în al doilea rând, pe o aşteptare lucidă a mântuirii.

Mişcarea de cădere persistă făcând aşteptarea mai amară şi dând naştere, în acelaşi timp, acelor mii de feluri de a uita (sau de a încerca să uităm) de moarte, adică de separarea de Dumnezeu, sau acelei voinţe luciferice prin care să găsim singuri mântuirea şi să ne auto-îndumnezeim. Însă angelismul şi babelismul vor eşua, iar oamenii nu vor înceta să aştepte pe cineva care să vină spre a-i mântui. Astfel, întreaga istorie a omenirii va fi istoria mântuirii, o istorie în care distingem trei perioade.

Prima perioadă este o îndelungă pregătire pentru venirea Mântuitorului. Ea se întinde în timp de la Cădere şi până la Bunavestire; căci „astăzi este începutul mântuirii noastre”, se cântă la slujba acestei sărbători, în timpul acesta, Providenţa nu a încetat să ţină cont de voinţa oamenilor şi, în consecinţă, să aleagă mijloacele care i se potrivesc.

Perioada a doua, de la Bunavestire la Cincizecime, corespunde vieţii pământeşti şi înălţării la cer a lui Hristos. În acest timp, omul nu poate face nimic; singur Hristos, prin viaţa, învierea şi înălţarea Sa la cer, săvârşeşte opera de mântuire. Umanitatea şi divinitatea se unesc în persoana Sa, veşnicia intră în timp, timpul pătrunde în veşnicie, natura antropocosmică îndumnezeită este adusă în viaţa divină, în însăşi inima Sfintei Treimi.

Cu Cincizecimea începe o nouă perioadă în care persoanele umane, mângâiate de Duhul Sfânt, trebuie să dobândească în mod liber acea îndumnezeire pe care natura lor a primit-o în Hristos, o dată pentru totdeauna, în Biserică, harul şi libertatea conlucrează.

Respectând libertatea umană, Dumnezeu lasă epoca păcatului şi a morţii să continue, căci El nu doreşte să Se impună omului cu forţa. El doreşte un răspuns în credinţă şi dragoste.

Totuşi, situaţia noastră este incomparabil superioară stării paradisiace, căci de fapt nu mai riscăm să pierdem harul şi putem să participăm mereu la plinătatea teandrică a Bisericii. Prin pocăinţă şi credinţă, chiar condiţiile Căderii noastre, asumate în esenţa lor în Hristos, se deschid tainei iubirii. Prin urmare, istoria Bisericii este cuprinderea liberă şi conştientă de către om a unităţii împlinite în Hristos şi mereu prezentă în Biserică, unde ne este deja dată splendoarea veşnică a împărăţiei.

În acest fel, noi colaborăm la distrugerea definitivă a morţii şi la transfigurarea cosmică, altfel spus, la cea de a doua venire a Domnului.

Perioada de pregătire este una a făgăduinţei. Este o înaintare lentă spre Hristos, în timpul căreia „pedagogia” divină încearcă să facă posibilă împlinirea făgăduinţei date în chiar momentul pedepsei.

Vechiul Testament nu a cunoscut sfinţirea tainică prin har; totuşi a cunoscut sfinţenia, deoarece harul, venind din afară, i-a dat naştere în suflet, ca unui efect. Omul care s-a supus lui Dumnezeu în credinţă şi a trăit în deplină dreptate a putut deveni instrumentul voinţei Lui.

După cum este dovedit de chemarea profeţilor, nu este vorba aici de învoiala dintre două voinţe, ci de folosirea cu autoritate de către voinţa lui Dumnezeu a voinţei umane; Duhul lui Dumnezeu copleşeşte profetul, Dumnezeu intră în posesia omului, impunându-Se din afară asupra persoanei acestuia. Dumnezeu Care rămâne nevăzut vorbeşte, iar robul Său ascultă, întunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor, aidoma unei taine învăluite faţă de o taină neînvăluită.

Omul se pregăteşte să slujească în întunecimea credinţei, prin ascultare şi curăţie. Ascultarea şi curăţia sunt concepte negative; ele implică exterioritatea lui Dumnezeu şi supunerea instrumentală a omului care, chiar şi atunci când este drept, nu se poate elibera de starea de păcat şi de moarte.

Sfinţenia, ca sfinţire activă a oricărei fiinţe şi asimilare liberă a naturii umane în natura lui Dumnezeu, se poate manifesta doar după lucrarea lui Hristos, prin înţelegerea conştientă a acesteia. De aceea, Legea este esenţială pentru Vechiul Testament, iar relaţia dintre om şi Dumnezeu nu este o unire, ci o alianţă, garantată prin devotamentul faţă de Lege.

Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzătoare căderilor succesive. Prin aceasta, Dumnezeu mântuieşte „rămăşiţa” celor a căror aşteptare răbdătoare purifică; prin însăşi dialectica dezamăgirilor, aşteptarea acelui Mesia victorios devine aşteptarea „Slujitorului care suferă” al lui Iahve; iar aşteptarea eliberării politice a unui popor devine aşteptarea eliberării spirituale a omenirii.

Cu cât Dumnezeu se îndepărtează, cu atât rugăciunea omului se intensifică; şi cu cât alegerea este mai limitată, cu atât ţinta ei se universalizează: până când curăţia supremă a Fecioarei devine capabilă să dea naştere Mântuitorului omenirii.

Prima cădere după pierderea Paradisului a fost uciderea lui Abel de către Cain. Totuşi, Dumnezeu i-a zis lui Cain: „…păcatul bate la uşa şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facere 4, 7). Cain însă şi-a ucis fratele. Acestei prime căderi îi corespunde o primă alegere, aceea a lui Set şi a urmaşilor săi. Fiii lui Set sunt „fiii lui Dumnezeu”, ei invocă numele lui Iahve, iar unul dintre ei, Enoh, „a umblat împreună cu Dumnezeu” şi a fost, probabil, dus cu trupul în rai. Descendenţii lui Cain, pe de altă parte, sunt numai fiii omului, tragic lăsaţi în seama morţii („Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea”, zice Lameh). Blestemaţi de pământul cultivat a cărui „gură” a băut sângele lui Abel, ei sunt primii cetăţeni, inventatorii artelor şi ai tehnicii.

Civilizaţia apare o dată cu ei – uriaşă compensaţie pentru lipsa lui Dumnezeu! Dumnezeu trebuie să fie uitat sau înlocuit: să-L uite prin prelucrarea metalelor, acceptând să devină captivi ai greutăţii pământului şi ai puterii opace pe care o conferă, precum Tubalcain „fierarul, tatăl tuturor făurarilor în aramă şi fier” (Facere 4, 22); să-L înlocuiască (pe Dumnezeu) prin sărbătoarea artei, prin consolarea nostalgică a muzicii, asemenea lui Jubal, „tatăl tuturor celor ce cântă din liră şi din fluier”.

Aici artele apar ca valori culturale, nu cultice; ele sunt aidoma unei rugăciuni pierdute, deoarece nu mai este adresată lui Dumnezeu. Frumuseţea căreia îi dau naştere se închide în sine, înlănţuindu-l pe om cu farmecul ei. Aceste invenţii inaugurează cultura ca un cult al abstracţiei, golit de acea Prezenţă căreia trebuie să i se adreseze orice cult…

Apoi a venit Potopul şi se părea că Dumnezeu lasă creaţia Sa, bântuită de corupţie, să se reîntoarcă în apele originare. Această nouă cădere ar putea fi pusă în legătură cu relaţiile misterioase dintre îngeri şi oameni (Facere 6, 1-4), în urma cărora au apărut „uriaşii”; nu aceasta a fost gnoza luciferică din care omul a extras puteri de uriaş? Oricum au stat lucrurile, o rămăşiţă, un bărbat şi familia sa, a găsit har în faţa lui Dumnezeu: „Noe era drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului” (Facere 6, 9). Noe a salvat omenirea şi toate făpturile create nu prin regenerare, aşa cum o face Hristos, Căruia el îi este doar prototip, ci asigurându-le continuitatea.

După Potop, Dumnezeu a încheiat cu omenirea o alianţă cosmică, prin care statorniceşte universul pământesc, luând ca semn curcubeul, acel pod misterios de lumină ce leagă pământul şi cerul.

Cu toate acestea, o nouă cădere are loc, o dată cu ridicarea Turnului Babel. Ea semnifică mişcarea de uzurpare a unei civilizaţii fără Dumnezeu, unitate pur umană, creată în întregime din pământ cu dorinţa de a cuceri cerul. Astfel îşi construiseră civilizaţiile sacerdotale din Orient ziguratele, acele temple ale căror trepte etajate simbolizau, fără îndoială, scara interiorizării pe care cei iniţiaţi treabuiau să o urce metodic. Turnul Babel este tipic şi trece dincolo de aceste exemplare arhaice, rămânând veşnic prezent.

Unitatea fără Dumnezeu a dus la împrăştierea departe de Acesta, ca pedeapsă dreaptă. Atunci s-a născut diversitatea limbilor, haosul „neamurilor”. Dar Dumnezeu foloseşte răul însuşi pentru a răspunde căderii prin alegere. Căci dintre acele popoare care s-au adunat, constituind esenţa acestei dezbinări şi amestecări, El a ales unul ca instrument, iar dintre urmaşii lui Sem l-a ales pe Eber, dând acest nume evreilor. Alegerea a culminat prin legământul cu Avraam, o alegere istorică de data aceasta, în care este anunţată slava unei descendenţe mai numeroasă decât stelele cerului. Însuşi Avraam trebuia să fie supus încercării în ceea ce priveşte speranţa sa, pentru ca această alegere să fie pe deplin confirmată.

Jertfa ce i s-a cerut, jertfa lui Isaac, moştenitorul făgăduinţei, solicită o credinţă ce depăşeşte orice logică, o supunere necondiţionată. Lui Isaac, care pune întrebări în timpul urcării pe Muntele Moria, Avraam îi răspunde: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale”; iar când Dumnezeu înlocuieşte, în ultima clipă, victima umană cu un berbec, putem înţelege că El, de fiecare dată când omul se supune, pregăteşte Mielul divin, pe Hristos, pentru jertfă.

Cum să nu-Şi poată da El pe propriul Său Fiu, de vreme ce omul l-a dat pe al lui? Aşadar, istoria Vechiului Testament nu este numai o istorie a prefigurărilor mântuirii, ci şi a acceptărilor şi refuzurilor omului.

Mântuirea se apropie sau se îndepărtează în măsura în care omul se pregăteşte sau nu pentru a o primi. Acel kairos al lui Hristos, momentul Său, va depinde de voinţa omului.

Întreaga semnificaţie a Vechiului Testament este înrădăcinată în aceste fluctuaţii, care subliniază aspectul îndoit al Providenţei. Aceasta din urmă nu este unilaterală şi ia în considerare aşteptarea şi chemarea omului. Pedagogia divină îl supune pe om unei atente cercetări, punându-i la încercare dispoziţiile.

Câteodată această încercare este o luptă, deoarece Dumnezeu doreşte ca libertatea umană să nu îi reziste numai, ci să-l forţeze, dacă nu să-i descopere numele Său, cel puţin să-L binecuvânteze; astfel, Iacov devine Israel, „căci te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor!” (Facere 32, 28).

Şi Patriarhul devine poporul, iar când acest popor se află în captivitate în Egipt, Dumnezeu îl trimite pe Moise să-l salveze.

Pe Muntele Sinai, Dumnezeu trece în slava Sa prin faţa lui Moise, împiedicându-l însă să-I vadă faţa Sa, „căci omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască”; natura divină rămâne deci ascunsă.

Alegerea lui Israel însă, stadiul hotărâtor, este afirmată în noul legământ, cel al Legii. O obligaţie scrisă faţă de care poporul ales trebuie să se supună. Legea este însoţită de făgăduinţele divine pe care Profeţii vor continua să le lămurească. Aşa se face că Legea şi Profeţii se completează reciproc, iar Hristos îi va invoca mereu împreună, pentru a sublinia acest fapt.

Profeţii sunt bărbaţii pe care Dumnezeu îi alege ca să vestească sensul profund al Legii Sale. Spre deosebire de farisei, care au transformat treptat Legea într-o realitate statică şi într-un mijloc de justificare. Profeţii explică spiritul, dinamismul ei istoric, chemarea eshatologică pe care o cuprinde, făcându-l pe om să-şi recunoască păcatul şi neajutorarea sa în faţa păcatului.

Prin urmare, în relaţia lor cu poporul ales, Profeţii joacă un rol asemănător celui al Tradiţiei în Biserică; de fapt, Profeţii şi Tradiţia ne arată sensul real al Scripturilor. Dualismul Lege-Profeţi exprimă deja aliquo modo acţiunea definitorie a Logosului şi lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. De fapt, în Vechiul Testament, duhul profeţiei ne face să percepem limpede lucrarea celei de-a treia Persoane a Treimii.

Treptat, alegerile se limitează: în sânul Israelului, la tribul lui Iuda, iar în tribul lui Iuda, la casa lui David. În acest fel, arborele lui Iesei ajunge până la suprema alegere a Fecioarei. Această alegere a fost anunţată Mariei de îngerul Gavriil. Dar Maria rămânea liberă să accepte sau să refuze, întreaga istorie a lumii, orice împlinire a planului divin, a depins de acest răspuns omenesc liber. Consimţământul smerit al Fecioarei a permis Cuvântului să devină trup.

„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Tot ceea ce Dumnezeu aştepta din partea omenirii decăzute s-a împlinit în Maria; libertatea personală i-a deschis, în cele din urmă, trupul, natura ei umană, în vederea lucrării necesare a mântuirii.

Cea de-a doua Persoană a Treimii trebuia să intre în istorie nu printr-o irumpere brutală, în care omul ar fi rămas un instrument, nu prin punerea deoparte a Fecioarei, separată de coborâtorii lui Adam, ci printr-un consimţământ, în care veşnica pedagogie divină îşi găseşte, în cele din urmă, răsplata.

Acest lucru se întâmplă deoarece Dumnezeu însuşi S-a implicat, cu toată gravitatea şi cu tot respectul purtat dragostei, în istoria mântuirii omului, pentru ca Fecioara, condensând întreaga sfinţenie a Vechiului Testament, să poată oferi acestei iubiri un lăcaş neprihănit în trupul său.

Strămoşii ei, binecuvântaţi de Dumnezeu şi purificaţi prin Lege, primiseră în mod spiritual cuvintele Cuvântului şi, de aceea, ea a putut să primească trupeşte Cuvântul însuşi. Dând naştere unei Persoane divine Care îşi asumă astfel firea omenească, Fecioara devine cu adevărat Maica Domnului.

Din acest motiv, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Numele de Maică a Domnului (Theotokos) conţine întreaga istorie a iconomiei divine în lume”.

Însă sfinţenia Vechiului Testament nu numai că a dat Cuvântului pe mama Sa, ci, am putea spune, şi pe Mireasa Sa, destinând-o în mod profetic Israelului. Maria este tăcerea ce întrupează.

Iar Ioan Botezătorul, în spiritul lui Ilie, este vocea care strigă în pustie; fiind ultimul profet, el a recunoscut şi arătat „pe Mielul care a luat asupra Sa păcatele lumii”. Vechiul Testament culminează în aceste două fiinţe pe care iconografia le preamăreşte de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos în slavă: Mireasa şi Prietenul Mirelui.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ