Introducere în teologia ortodoxă – Răscumpărarea

0
51

„Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou”, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar Sfântul Atanasie spune: „Dacă Dumnezeu Se naşte şi dacă moare, El nu moare pentru că S-a născut, ci Se naşte pentru a muri”.

Finalitatea morţii nu era înrădăcinată în natura umană a lui Hristos. Dar însăşi naşterea Sa omenească introdusese deja în persoana Sa divină un element ce putea deveni muritor, întruparea creează, ca să spunem aşa, „un gol” între Tatăl şi Fiul, un spaţiu deschis care permite libera supunere a Cuvântului întrupat, locul spiritual al răscumpărării.

Prin abandonare, prin blestem, o persoană inocentă ia asupra Sa întreg păcatul, Se „substituie” celor care pe drept sunt osândiţi şi suferă moartea pentru ei. „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), zice Sfântul Ioan Botezătorul, amintind cuvintele lui Isaia.

Întreaga tradiţie a sacrificării, din Israel, începând cu jertfa lui Isaac cel înlocuit de berbec, îşi află apogeul în acest punct; după cum este împlinită întreaga tipologie a captivităţii, orice aşteptare de eliberare „a celor rămaşi”.

Sfântul Pavel poate deci să scrie: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13).

Momentul central al iconomiei Fiului, mântuirea, nu trebuie separat de planul divin luat ca întreg. Acest plan nu s-a schimbat niciodată. Ţinta lui nu a încetat niciodată să fie unirea cu Dumnezeu, în deplină libertate, a fiinţelor personale care au devenit ele însele, în mod deplin, ipostasuri – ale cosmosului terestru, pentru oameni, sau ale cosmosului ceresc, pentru îngeri.

Dragostea divină urmăreşte mereu acelaşi scop: îndumnezeirea oamenilor şi, prin ei, a întregului univers. Căderea cere însă o schimbare nu în planul lui Dumnezeu, ci în mijloacele Sale, în „pedagogia” divină.

Păcatul a distrus planul primar, al urcuşului direct al omului spre Dumnezeu. O ruptură catastrofală a avut loc în univers; această rană trebuie vindecată, iar istoria eşuată a omului trebuie să fie răscumpărată pentru un nou început; acestea sunt ţelurile mântuirii.

Astfel, răscumpărarea apare ca un aspect negativ al planului divin. Ea presupune o realitate anormală, tragică, „anti-naturală”. Ar fi absurd să o închidem în ea însăşi, să o transformăm în scop în sine. Căci ispăşirea devenită necesară datorită păcatelor noastre nu este un scop, ci un mijloc, calea spre singura ţintă reală: îndumnezeirea.

Mântuirea însăşi este doar un moment negativ; singura realitate esenţială rămâne unirea cu Dumnezeu. Ce importanţă are mântuirea de moarte, de iad, dacă nu există perspectiva cufundării în Dumnezeu?

Aşadar, văzută în lumina planului divin, răscumpărarea presupune câteva momente, mereu deschise spre plinătatea Prezenţei. În primul rând, este vorba de înlăturarea obstacolelor radicale ce îl separă pe om de Dumnezeu, în special a păcatului care supune omenirea demonilor şi permite stăpânirea îngerilor căzuţi asupra lumii. Această eliberare a făpturii robite este însoţită apoi de restaurarea naturii sale, adusă în starea de a primi harul şi de a ajunge, „din slavă în slavă”, până la acea asemănare care se înveşmântează cu natura divină şi îi permite să transfigureze cosmosul.

Importanţa acestei lucrări săvârşite de Hristos, lucrare de nepătruns cu mintea nici de către îngeri, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, nu poate fi cuprinsă într-o singură explicaţie sau într-o singură metaforă. Însăşi ideea de răscumpărare presupune un aspect juridic clar; este vorba de ispăşirea sclavului, de datoria plătită pentru cei rămaşi în închisoare, întrucât ei nu puteau să o achite.

Juridică este şi tema mediatorului care l-a reunit pe om cu Dumnezeu prin cruce. Dar aceste două reprezentări pauline, reaccentuate de Părinţii Bisericii, nu trebuie lăsate să se consolideze, deoarece ar duce la edificarea unei relaţii de drepturi nejustificată între Dumnezeu şi omenire. Mai degrabă ar trebui să le plasăm din nou printre celelalte nenumărate reprezentări, fiecare aidoma unei faţete a unui eveniment inefabil în sine.

În Evanghelii se conturează câteva imagini monumentale: Bunul Păstor căutând oaia pierdută; „bărbatul puternic” care triumfă împotriva tâlharului, legându-l şi luându-i prada; femeia care redescoperă şi curăţă drahma pe care se află imprimat chipul lui Dumnezeu sub praful păcatului. Textele liturgice, în special cele din Săptămâna Patimilor, au ca laitmotiv tema luptătorului biruitor care îşi distruge duşmanii, sfărâmând porţile iadului unde, aşa cum scrie Dante, „drapelele lor intră victorioase”. Gândirea Părinţilor abundă, de asemenea, în reprezentări sau imagini de ordin fizic: aceea a focului purificator şi în special aceea a doctorului care vindecă rănile oamenilor.

Într-adevăr, încă din vremea lui Origen, Hristos este Bunul Samaritean, Care îngrijeşte şi restaurează natura umană rănită de tâlhari, adică de demoni. În cele din urmă, tema jertfei este mult mai mult decât o metaforă. Ea constituie punctul culminant al unei tipologii ce participă la însăşi realitatea pe care o anunţă, la „sângele lui Hristos” oferit „în duhul cel veşnic”, după cum stă scris în Epistola către Evrei, unde această imagine desăvârşeşte în profunzime simbolismul juridic.

Substituindu-Se nouă în mod liber, Hristos „devine blestem”, scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. Părăsirea lui Hristos pe Cruce este, aşadar, necesară, deoarece Dumnezeu Se îndepărtează, în acest caz, de cel blestemat, de străinul abandonat de toţi (Hristos reprezintă aici umanitatea căzută).

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Această dezolare totală a suferinţei are şi ea o valoare simbolică, căci ultimul strigăt al Celui răstignit nu este altceva decât primul verset din Psalmul 21, rugăciunea îndelung-suferindului om al dreptăţii, începutul acestui psalm proclamă disperarea umană: „Ca apa m-am vărsat şi s-au risipit oasele mele”.

Urmează apoi vestitul paragraf profetic: străpungerea mâinilor şi picioarelor, împărţirea hainelor, tragerea la sorţi a cămăşii. Astfel, printr-o tipologie lăuntrică, suferinţa lui Hristos corespunde şi răspunde înstrăinării, agoniei naturii umane devastată de cădere. Iar sfârşitul psalmului, ca şi cum ar anunţa învierea, cântă triumful dreptăţii şi al puterii mântuitoare a lui Dumnezeu.

Dacă Hristos reiterează acest psalm, aceasta se datorează faptului că El primeşte condiţia noastră în întregime, până la limitele acelei simţiri, cunoscută de muribunzii care se săvârşesc în puritatea credinţei – cu alte cuvinte, atunci când cunosc moartea ca fiind acea trecere în care natura limitată, exteriorizată, decăzută de la naştere, este sfărâmată -, acea simţire a fiinţei părăsite de către Dumnezeu: „Nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute”.

Cu toate acestea, în Cuvânt nu există nici separare şi nici tragedie, El fiind veşnic consubstanţial cu Tatăl. Din acest motiv, pătrunzând în Hristos, separarea şi tragedia îşi găsesc sfârşitul. „Când Hristos a rămas în mod voit prizonier, moartea a suferit durerile naşterii”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică de Paşti.

„Moartea nu I se poate opune, căci El revine la viaţă, eliberându-ne”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul continuă tema mântuirii, zicând: „Moartea lui Hristos pe Cruce a fost judecata judecăţii”. Nefiind în stare să lucreze în persoana Fiului lui Dumnezeu, blestemul devine binecuvântare; prin Cruce, toate condiţiile păcatului devin condiţii ale mântuirii.

Prin urmare, nici păcatul şi nici moartea nu ne mai separă de Dumnezeu, deoarece Botezul ne învăluie în moartea lui Hristos pentru a ne ridica împreună cu El; căci Pocăinţa (ca Taină) ne poate duce întotdeauna înapoi la Dumnezeu, iar moartea, asumată zilnic prin pocăinţă, poate deschide pentru noi perspectiva vieţii în unire cu Dumnezeu.

Blestemul morţii nu a fost niciodată o judecată a lui Dumnezeu. El a fost pedeapsa unui Tată iubitor şi nicidecum mânia oarbă a unui tiran. Caracterul ei a fost educativ şi întăritor, prevenind perpetuarea unei vieţi înstrăinate, căderea într-o apatică condiţie anti-naturală.

Nu numai că punea capăt descompunerii naturii noastre, ci, prin neliniştea în faţa finitudinii, îl ajuta pe om să se întoarcă la Dumnezeu şi să devină viu. La fel, voinţa nedreaptă a lui Satana nu poate lucra decât prin permisiunea dreaptă a lui Dumnezeu. Alegerea Satanei nu numai că a fost limitată de voinţa divină, ci a fost chiar folosită de aceasta, după cum vedem în cazul lui Iov.

Aşadar, nici moartea şi nici stăpânirea lui Satana nu au fost niciodată pur negative. Ele au fost semne şi instrumente ale dragostei divine. În clipa mântuirii însă, puterile demonice sunt făcute neputincioase, având loc o schimbare în relaţia dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu, am putea spune, îşi modifică pedagogia. El îi ia Satanei dreptul de a stăpâni omenirea. Păcatul este alungat, iar stăpânirea celui rău se fărâmiţează.

Astfel, cuvântul ispăşire dobândeşte aici un alt sens, sensul unei datorii, plătită din nou diavolului, după cum accentuează literatura patristică din primele veacuri. Dumnezeu a dat putere diavolului, apoi a luat-o de la el, întrucât şi-a încălcat drepturile atacând pe Cel neprihănit. Irineu, Origen şi Grigorie de Nyssa ne arată cu toţii cum Satana, dorind să ia sub stăpânirea sa singura fiinţă asupra căreia nu avea putere, este pe drept deposedat de putere.

Anumiţi Părinţi, în special Grigorie de Nyssa, propun simbolul unui şiretlic divin. Umanitatea lui Hristos stă atârnată ca momeală de undiţa divinităţii Sale; diavolul se aruncă asupra prăzii, iar undiţa îl străpunge – el nu îl poate înghiţi pe Dumnezeu şi moare.

O datorie plătită lui Dumnezeu, o datorie plătită diavolului – două imagini care doar luate împreună pot cuprinde lucrarea insondabilă în profunzimea ei, prin care Hristos ne-a restituit demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. O teologie sărăcită prin acel raţionament care dă înapoi în faţa acestor imagini folosite de Părinţi pierde, fără doar şi poate, perspectiva cosmologică a lucrării lui Hristos.

În plus, noi trebuie să lărgim semnificaţia pe care o dăm răscumpărării. Căci nu numai demonii, ci şi îngerii sunt lipsiţi, într-un sens relativ de aceasta. În cel de-al doilea Adam, Dumnezeu însuşi Se uneşte direct cu umanitatea, făcând posibilă participarea acesteia la nemărginita Sa superioritate, mai presus de îngeri.

Mântuirea este o realitate miraculoasă ce se extinde asupra cosmosului întreg, vizibil sau nu. „Judecata judecăţii” reconciliază cosmosul decăzut cu Dumnezeu. Pe Cruce fiind, Dumnezeu îşi întinde braţele spre omenire. După cum scrie Sfântul Grigorie de Nazianz: „Câteva picături de sânge au făcut universul din nou întreg”.

Diavolul a fost zdrobit, dar fără a fi nedreptăţit în drepturile sale, ca să zicem aşa. Legea naturii muritoare a fost revocată, însă, din nou, fără a se încălca cu ceva dreptatea divină. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-L reprezentăm pe Dumnezeu nici ca pe un monarh constituţional supus unei dreptăţi ce îl depăşeşte, nici ca pe un tiran care, din capriciu, ar crea o lege fără ordine sau lipsită de obiectivitate.

Dreptatea nu este o realitate abstractă, superioară lui Dumnezeu, ci o expresie a naturii Sale. Deşi Dumnezeu creează în mod liber, Se descoperă pe Sine în ordinea şi în frumuseţea creaţiei. La fel, Se descoperă în dreptatea Sa: Hristos, Care este El însuşi dreptate, confirmă în desăvârşirea Sa dreptatea lui Dumnezeu.

Nu este vorba de săvârşirea de către Fiul a unei dreptăţi bizare prin producerea unei satisfacţii infinite în scopul unei răzbunări nu mai puţin infinită decât cea a Tatălui. „De ce, se întreabă Sfântul Grigorie de Nazianz, de ce trebuie, oare, ca sângele Fiului să fie plăcut înaintea Tatălui, Care nu a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam spre jertfire şi a înlocuit această jertfă umană cu aceea a unui berbec?”

Hristos nu execută dreptatea, El o face cunoscută; El face cunoscut ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la creatură, plinătatea umanităţii, „omul maxim”, ca să folosim o expresie a lui Nicolaus Cusanus.

El desăvârşeşte vocaţia omului trădată de Adam, de a trăi şi de a hrăni universul numai de la Dumnezeu. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Fiul, identic cu Dumnezeu în natura Sa divină, dobândeşte prin întrupare posibilitatea de a o îndeplini. Căci El poate să Se supună atunci Tatălui ca şi cum ar fi fost îndepărtat de El, să renunţe la propria Sa voinţă dobândită în virtutea umanităţii Sale şi să Se dăruiască pe Sine în chip desăvârşit până la moarte, pentru ca Tatăl să poată fi preamărit.

Dreptatea lui Dumnezeu cere ca omul să nu mai fie separat de El. Este restaurarea umanităţii în Hristos, adevăratul Adam.

„Nu este, oare, limpede că Tatăl acceptă jertfa nu pentru că El a cerut-o sau a simţit nevoia de ea, ci prin iconomie?”, conchide Sfântul Grigorie de Nazianz. „Omul trebuia sfinţit prin umanitatea lui Hristos; El însuşi trebuia să ne elibereze, triumfând asupra tiranului prin propria Sa putere, trebuia să ne recheme la Sine prin Fiul Său Care este Mijlocitor, împlinind toate spre cinstirea Tatălui, Căruia El Se supune în toate… Fie ca restul să fie venerat prin tăcere”.

“Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

LĂSAȚI UN MESAJ