Introducere în teologia ortodoxă – Păcatul originar

0
136

276912__rainbow_p

Problema răului este prin excelenţă creştină. Pentru ateul lucid, răul nu este decât un aspect al absurdului, în timp ce pentru ateul obtuz este rezultatul temporar al unei organizări încă imperfecte a societăţii şi a universului.

În metafizica monistă, răul califică în mod necesar creatura ca fiind separată de Dumnezeu; însă în acest caz este doar o iluzie. Într-o metafizică dualistă, este „celălalt”, răutatea materială sau principială, însă la fel de eternă ca Dumnezeu.

Astfel, răul ca problemă izvorăşte în mod necesar din creştinism. Cum se explică răul într-o lume creată de Dumnezeu, dintr-o perspectivă în care creaţia apare ca fiind în sine bună?

Chiar dacă am considera libertatea umană ca opunându-se planului divin, nu putem să nu ne întrebăm: ce este răul?

Cu toate acestea, întrebarea este prost pusă, deoarece ea implică ideea că răul este „ceva”. Auzind această întrebare, te simţi ispitit să vezi în rău o esenţa, un „principiu al răului”, un „anti-Dumnezeu” al maniheenilor.

În acest caz, universul apare ca un „tărâm al nimănui” situat între un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău, iar bogăţia şi diversitatea sa, ca un joc de lumini şi umbre izvorând din lupta acestor două principii.

Această diviziune se întemeiază oarecum pe experienţa ascetică; elemente dualiste s-au infiltrat mereu în creştinism, în special în viaţa monahală. Totuşi, din punctul de vedere al gândirii ortodoxe, această concepţie este falsă; Dumnezeu nu are un opus; nu ne putem imagina naturi străine de El.

Încă de la sfârşitul secolului al III-lea şi până pe vremea Fericitului Augustin, Părinţii Bisericii au dus o luptă aprigă împotriva maniheismului, dar au făcut acest lucru folosind elemente filosofice a căror problematică rămâne întrucâtva în afara chestiunii.

Pentru Părinţi, răul este de fapt o lipsă, un viciu, o imperfecţiune, nu o natură, ci tocmai ce îi lipseşte unei naturi pentru a fi desăvârşită. În manieră esenţialistă, ei cred că răul nu există, arătând că este vorba doar de o inadecvare a fiinţei.

Acesta a fost un răspuns suficient pentru maniheism, însă nesatisfăcător în raport cu realitatea răului pe care o simţim cu toţii, cu răul prezent şi activ în lume. La urma urmei, dacă ultima cerere din „Tatăl nostru” poate fi tradusă filosofic prin: „şi ne izbăveşte de cel rău”, strigătul neliniştii noastre concrete este, fără îndoială: „şi ne scapă de săvârşitorul răului”.

După cum bine remarca Părintele Bouyer, problema răului, văzută dintr-o perspectivă autentic creştină, se reduce la problema celui ce săvârşeşte răul. Iar cel ce săvârşeşte răul nu este o inadecvare a fiinţei, o lipsă de esenţialitate, şi nici esenţă pură, de vreme ce este un săvârşitor al răului; căci natura lui, creată de Dumnezeu, este bună. Săvârşitorul răului este o persoană, este cineva.

Desigur, răul nu-şi are locul printre esenţe, dar nici nu este doar o lipsă; în el există activitate.

Răul nu este o natură, ci o stare a naturii, după cum afirmă cu mare pătrundere Părinţii. El apare, aşadar, ca o boală, ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrăneşte. Mai exact, răul este o stare a voinţei acestei naturi; este voinţa unei fiinţe decăzute faţă de Dumnezeu.

Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, o atitudine personală. Viziunea exactă asupra răului nu este, aşadar, esenţialistă, ci personalistă. „Lumea se sălăşluieşte în rău”, spunea Sfântul Ioan, adică în starea în care se află natura acelor fiinţe personale care s-au întors de la Dumnezeu.

Astfel, originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din acest motiv, răul este injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea fiinţei care-l săvârşeşte. „Nu există rău sau, mai exact, răul există numai în momentul în care este săvârşit”, scrie Diadoh al Foticeii, iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în neexistenţă.

În acest fel, omul a făcut loc răului în voinţa sa, introducându-l astfel în lume. Desigur, omul, predispus în mod natural să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu, a ales răul deoarece acesta i-a fost sugerat; tocmai în aceasta stă rolul şarpelui. Răul din om şi, prin om, cel din universul pământesc apar deci prin corupere; aceasta din urmă, nefiind însă un act mecanic, nu poate fi propagată decât prin consimţământul liber al voinţei umane. Omul a consimţit să se lase învins.

Cu toate acestea, răul îşi are sorgintea în lumea îngerilor şi merită să insistăm asupra acestei idei.

Îngerii nu pot fi definiţi ca „spirite neîntrupate”; chiar dacă sunt numiţi astfel de Părinţi şi în Liturghie, ei nu sunt „spirite pure”. O corporalitate angelică există şi se poate face chiar vizibilă.

Deşi în Apus ideea necorporalităţii îngerilor s-a impus prin tomism, călugării franciscani medievali, şi mai cu seamă Bonaventura, au susţinut o poziţie contrară. În secolul al XlX-lea, în Rusia, Ignatie Briancianinov a apărat ideea corporalităţii îngerilor, contrazicându-l pe Teofan Zăvorâtul. Oricare ar fi însă situaţia, îngerii nu pot avea o condiţie biologică asemenea nouă, necunoscând nici moartea şi nici reproducerea. Ei nu au „veşminte de piele”.

Prin urmare, unitatea lumii îngereşti este total diferită de a noastră. Putem vorbi de „specie umană”, cu alte cuvinte, de nenumărate persoane care posedă aceeaşi natură, însă îngerii, care sunt de asemenea persoane, nu au o unitate de natură.

Fiecare este o natură, un univers inteligibil. Unitatea lor nu este, astfel aceea a unor organisme vii, ci, am putea spune, prin analogie, o unitate abstractă, asemenea unităţii unui oraş, a unui cor, a unei armate, asemenea unităţii în slujire, în solemnitate, în preamărire, într-un cuvânt, o unitate a armoniei.

În acest chip, se pot stabili asemănări remarcabile între muzică şi matematică, pe de o parte, şi sferele îngereşti, pe de altă parte.

Universul angelic ar oferi, prin urmare, alte condiţii răului decât oferă universul nostru. Răul asimilat de Adam a putut corupe întreaga natură umană, însă atitudinea malefică a unui înger rămâne strict personală; în acest caz, răul este, într-o oarecare măsură, individualizat.

Contagiunea, dacă are loc, este rezultatul exemplului, al influenţei pe care o persoană o poate exercita asupra altora. În acest fel, Lucifer a ispitit şi alţi îngeri, însă nu toţi au căzut; şarpele a răsturnat o treime din stele, se spune simbolic în Apocalipsă.

Răul îşi are originea, prin urmare, în păcatul spiritual al îngerului, iar atitudinea lui Lucifer ne descoperă rădăcina tuturor păcatelor: mândria ca revoltă împotriva lui Dumnezeu. Cel care a fost primul chemat la îndumnezeirea prin har a dorit să fie el însuşi Dumnezeu.

Rădăcina păcatului rezidă, astfel, în setea de autoîndumnezeire, în ura faţă de har. Rămânând dependent de Dumnezeu în însăşi fiinţa sa, căci fiinţa i-a fost creată de Dumnezeu, spiritul răzvrătit dobândeşte, în consecinţă, o ură faţă de fiinţă, o frenezie a distrugerii, o sete după nimicul imposibil.

Întrucât numai lumea pământească îi rămâne deschisă, el încearcă să distrugă aici planul divin şi, eşuând în încercarea de a nimici creaţia, încearcă să o deformeze. Drama începută în ceruri continuă pe pământ, căci îngerii credincioşi închid porţile cerului, nelăsându-se înduplecaţi de îngerii căzuţi.

Şarpele din Facere este Satana, la fel şi „şarpele cel vechi” din Apocalipsă. El este prezent în paradisul terestru tocmai pentru că omul trebuia supus testului libertăţii, acelei peira.

Prima poruncă, aceea de a nu atinge pomul cunoaşterii, circumscrie libertatea umană şi urmează aceleiaşi ordini de idei, după care Dumnezeu îngăduie prezenţa şarpelui. „Credinţa face păcatul real”, îl face vizibil, după cum sublinia Sfântul Apostol Pavel.

Dumnezeu dă această primă poruncă, iar Satana strecoară imediat neascultarea. De fapt, fructul era bun în sine, însă totul atârnă de relaţia personală a omului cu Dumnezeu. Iar când Eva vede că pomul este frumos, o nouă valoare, în afara lui Dumnezeu, îşi face apariţia.

„Veţi fi aidoma lui Dumnezeu”, spune şarpele. El nu îl înşală pe om cu desăvârşire, căci acesta din urmă este chemat la îndumnezeire. Dar, în acest context, „aidoma” înseamnă o egalitate, prin resentiment, egalitatea celui care îl înfruntă pe Dumnezeu; un dumnezeu prin el însuşi, dumnezeu al universului pământesc, despărţit de Dumnezeu.

Odată fructul mâncat, păcatul se desfăşoară în câteva etape. Când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, acesta, departe de a se tângui înspăimântat şi a se prosterna înaintea Creatorului său, acuză femeia: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine”, declară el ritos.

Prin urmare, omul refuză să-şi asume răspunderea, aruncând-o asupra femeii şi, în cele din urmă, asupra lui Dumnezeu însuşi. Adam devine, astfel, primul determinist. Omul nu este liber, lasă el să se înţeleagă; creaţia şi deci Dumnezeu însuşi l-au împins la rău.

Din acel moment, omul s-a aflat sub stăpânirea păcatului. Natura sa, despărţindu-se de Dumnezeu, devine non-naturală, anti-naturală. Spiritul uman, răsturnat cu brutalitate, primeşte chipul unei materii amorfe în loc să oglindească veşnicia; prima ierarhie a fiinţei umane deschisă harului, dar producând năruirea lui în univers, se năruie ea însăşi.

Spiritul ar trebui să primească viaţă de la Dumnezeu, sufletul de la spirit şi trupul de la suflet. Dar spiritul începe să trăiască de pe urma sufletului, hrănindu-se cu valori nedumnezeieşti, cum ar fi bunătatea şi frumuseţea, care nu vin de la Dumnezeu şi pe care şarpele le-a descoperit femeii, atrăgându-i atenţia asupra pomului.

La rândul său, sufletul trăieşte de pe urma trupului; iau naştere în acest fel patimile. În cele din urmă, trupul trăieşte de pe urma universului terestru, ucide pentru a mânca şi, astfel, descoperă moartea.

Cu toate acestea, Dumnezeu – aici aflăm întreaga taină a „veşmintelor din piele” – introduce o anumită ordine chiar în mijlocul dezordinii pentru a evita dezintegrarea totală prin rău. Voinţa Sa binefăcătoare organizează şi menţine universul; pedeapsa Sa este pedagogică: este mai bine ca omul să moară, adică să fie alungat de lângă pomul vieţii, decât să fie perpetuată în veşnicie condiţia sa monstruoasă.

Chiar limitele condiţiei sale l-ar îndemna la pocăinţă, adică spre posibilitatea unei noi iubiri. Universul, salvat în acest fel, nu reprezintă însă lumea cea adevărată; această ordine în care există moarte rămâne o ordine catastrofală. „Pământul este blestemat din pricina omului”, iar frumuseţea însăşi a cosmosului devine ambiguă.

Adevărata lume, natura autentică se afirmă numai prin har. Din această pricină, o dată cu păcatul începe şi drama răscumpărării. Cel de-al doilea Adam îl va alege pe Dumnezeu exact în situaţia în care cel dintâi s-a ales pe sine; Satana va veni la Hristos după botezul Lui cu aceeaşi ispită, dar de trei ori ispita se va sfărâma de voinţele unite, a lui Dumnezeu şi a omului.

„Introducere în teologia ortodoxă”, Vladimir Lossky. Editura Enciclopedică Bucureşti, 1993 şi Editura Sofia, Bucureşti, 2006. Traducere din limba engleză de Lidia și Remus Rus

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ