August 2013, Spiritualitate

Întristarea. Ce este întristarea?

emotii1“Întristarea este piedică în calea a tot binele”, spune Sfântul Nil Sinaitul. “Când duhul rău al întristării pune stăpânire pe suflet” – citim descrierea lucrării acestei patimi la Cuviosul Serafim de Sarov, “atunci, umplându-l de amărăciune şi neplăcere, nu-l lasă să facă rugăciune cu osârdia cuvenită, îl împiedică să se îndeletnicească cu citirea Scripturilor cu luarea-aminte cuvenită, îl lipseşte de blândeţe şi de seninătate faţă de fraţi şi naşte scârba fată de orice împreună-vorbire: pentru că sufletul plin de întristare, făcându-se ca nebun şi ieşit din minţi, nu poate nici să primească liniştit sfat bun, nici să răspundă cu blândeţe la întrebările ce i se pun. El fuge de oameni ca de nişte pricinuitori ai tulburării sale, şi nu pricepe că pricina suferinţei e înlăuntrul său… “

De unde vine întristarea? Întristarea este de obicei urmare a gândurilor mânioase ori a nereuşitei de a satisface o oarecare patimă. Ca atare, cel ce îşi va birui poftele şi patimile va izgoni pentru totdeauna din inimă sa şi întristarea. Astfel, cel înfrânat nu se va întrista că a rămas fără prânz, cel feciorelnic – că nu i-a reuşit fapta murdară la care se gândise într-o clipă de întuneca re a minţii, cel nemânios – că n-a avut prilejul să se răzbune, iar cel smerit cugetă tor – că e lipsit de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amărî nici dacă va rămâne fără ultima leţcaie…

Cu oamenii pătimaşi se întâmplă însă că întristarea vine asupra lor fără vreo pricină văzută. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, “prin înrâurirea subţire a vrăjmaşului suntem supuşi unui asemenea necaz că nu putem să primim cu obişnuita plăcere nici măcar cercetarea (vizită) oamenilor la care ţinem şi a rudelor noastre, şi orice ne-ar spune aceştia într-o discuţie cuviincioasă, ni se pare că vine la vreme nepotrivită şi că e de prisos… “

Totuşi, aceasta dovedeşte numai că întristarea nu-şi are întotdeauna pricinile în surse exterioare. Nu. Înăuntrul nostru, în adâncul inimii, stau seminţele ascunse ale patimilor, care, îndată ce se revarsă asupra sufletului ploaia ispitelor, dau îndată mlădiţe şi roade. Ca atare, trebuie spus din nou că dacă am fi nepătimaşi nu doar pe dinafară, ci am avea adevărată linişte în suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului întristării n-ar putea avea înrâurire asupra noastră.

De aici reiese că nu trebuie să fugim de oameni cu scopul de a evita întristarea. Ce-i drept, nu poate să scape de tulburare omul care trăieşte în lume şi intră mereu în contact cu persoane care îi sunt cu desăvârşire străine ca duh, stăpânite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii înşişi. Dar gândul că simplă schimbare a locului aduce uşurare este greşit. Schimbând mediul, omul schimbă doar pricinile care-i stârnesc patimile. Nu asta îi trebuie, ci răbdare şi încă ceva, de care se va vorbi mai jos. Dacă omul va avea răbdare şi, îndeobşte, curăţia inimii, va fi în stare să spună împreună cu prorocul David: cu cei ce urau pacea, eram făcător de pace (Ps. 119, 6). Atunci se va împăca lesne nu doar cu oamenii, ci şi cu fiarele sălbatice, şi acelea îl vor cinsti, după cuvântul Scripturii: fiarele cele sălbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).

Sursa orthomihail.wordpress.com

       

      Articol citit de 312 ori.

Taguri: , , , , , , , , , , , , ,

Nu există comentarii la această postare.

Adaugă un comentariu

*