”Lumina sufletului este o realitate”

0
127

 flori– Ce program ar putea avea un tânăr, care nu este la Teologie, pentru viaţa de zi cu zi?

– Eu am un program de angajare în viaţa religioasă pe care-i bine să-l aibă în vedere toţi credincioşii, şi studenţi şi nestudenţi, şi anume: participarea la slujbele Bisericii, în special la Liturghie, să începeţi ziua cu Dumnezeu şi s-o sfârşiţi cu Dumnezeu, prin rugăciunile de dimineaţă şi rugăciunile de seară, rugăciunea de la masă, apoi să citiţi două capitole din Noul Testament în fiecare zi, întâi Evangheliile (de trei ori, una după alta, şi apoi celelalte cărţi ale Noului Testament, fiecare citită de trei ori), şi, după ce aţi citit în felul acesta Noul Testament, apoi să citiţi Vechiul Testament, câte două capitole în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii sau până când vă ţine Dumnezeu mintea şi vederea când veţi avea putere să mai citiţi. Nu trebuie neapărat să se facă performanţe de cunoştinţe biblice. E foarte important să ai cunoştinţe împodobitoare de minte şi de simţire. Important e să ai, dar nu-i absolut necesar.

Pentru mântuire se cere, pe lângă sinceritate, efort de îmbunătăţire. Părintele Serafim Popescu, pe care l-am avut eu duhovnic la noi, la mănăstire, spunea: „Să te depăşeşti şi să te dăruieşti!”. Al patrulea punct din program este paza minţii prin rugăciunea de toată vremea, adică prin rugăciunea ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ca mijloc de limpezire a minţii şi pentru că toate ale omului pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele, de unde înţelegem că grija noastră trebuie să ne fie la gânduri. Prin gândim sunt şi ridicările şi căderile.

Postul este al cincilea punct de program, în măsura în care omul poate să se angajeze la el, ţinând seama de condiţiile pe care le are. Şi de la părinte Arsenie ne-a rămas un îndreptar de viață „oxigen, glicogen, somn”, adică să păstrezi hormonii şi să ai o concepţie de viaţă creştină. Cred că le-am mai spus eu şi altădată. Oxigen, adică să trăieşti în aer cât mai bun, pentru că, să ştiţi, şi în viaţa spirituală contează condiţia fizică în care trăim. Nu e tot una să trăieşti în aer îmbâcsit sau viciat şi tot una să trăieşti în aer curat. Aerul curat ne aduce aminte şi de puritatea sfinţeniei. Glicogenul e zahărul din ficat. Părintele n-a avut în vedere glicogenul în sine, ci echilibrul organic realizat prin hrană raţională: nici prea mult, nici prea puţin, pentru că sunt şi boli de trai bun şi sunt şi boli de trai rău, dar boli de trai de mijloc n-am auzit să fie. Somn – atâta cât îţi este necesar să duci o viaţă cu trezvie, cu gândul limpede, adică să nu-ţi fie somn. Nu trebuie să faci performanţe de nedormire. N-ai de ce să faci, pentru că somnul e o binefacere, în Convorbiri duhovniceşti, la colaborarea mea, este o întrebare: „Ce fac eu să-mi alung somnul?”. Şi răspunsul meu e dar: „Mă culc”. Era cineva la noi care zicea: „Îmi vine somnul. Aducă-l Domnul!”. Să îţi păstrezi hormonii, adică să “nu faci risipă de energie sexuală, să nu te axezi pe sexualitate şi să fii abstinent. Şi, în sfârşit, să ai o concepţie de viaţă creştină, adică să nu te iei după yoga şi după alte concepţii, care sunt străine de credinţa noastră. Ăsta e programul şi îndreptarul de viaţă pe care-l dau eu, în general, pentru o viaţă echilibrată.

Totdeauna am privit viaţa duhovnicească ca pe o realitate care trebuie să se desfăşoare cum se manifestă viaţa în natură, în organismele vii: fără salturi, fără opintiri, lin şi liniştit. Concret, florile aşa trebuie să crească şi ele. Şi cum plivim buruienile, aşa trebuie să ne plivim şi noi sufletul. în orice caz, trebuie să facem nişte eforturi de îmbunătăţire, dar nu eforturi care ne epuizează, care ne crispează, care ne întristează, care ne duc într-un fel de deznădejde, care dezechilibrează şi care, în general, nu aduc rezultatele pe care le dorim, pe care le urmărim. Trebuie să avem o viaţă cât mai luminată, cât mai angajată spre bine ca direcţie şi să aşteptăm binele prin faptele bune pe care le facem.

– Credeţi că alegerea duhovnicului reprezintă un factor determiannt în calea spre mântuire sau trebuie să ţinem cont doar de faptul că ne spovedim în faţa lui Dumnezeu, care cunoaşte inimile noastre şi ne înţelege?

– E bine şi să ai pe cineva cu care să te poţi potrivi la gânduri. Eu, de exemplu, pe cei care vin la mine, în general, îi ţin cumva, la început, legaţi de mine, până când constat că îi poate ajuta oricine, până când îşi limpezesc, cumva, viaţa şi după aceea le dau blagoslovenie să se spovedească la orice duhovnic, ca să se poată împărtăşi mai des, mult mai des decât pot ajunge la mine. Eu sunt pentru o împărtăşire deasă a credincioşilor şi insist pentru treaba aceasta, dar nu trag de oameni. De ce? Pentru că eu insist să se spovedească. Şi dacă nu se spovedeşte, atunci n-are de ce să vrea să se împărtăşească. Dacă se spovedesc şi doresc să se împărtăşească n-am niciun motiv să-i opresc de la a se împărtăşi. Nu zic să se uite în calendar, să vadă când trec 40 de zile, că numai atunci se poate, şi aşa mai departe. Eu zic că totdeauna se poate pentru omul care are o viaţă mai limpezită, pentru că Sfânta împărtăşanie nu se dă ca recompensă pentru o viaţă excepţională, ci se dă ca ajutor. Domnul Hristos, când a oferit Sfânta împărtăşanie Apostolilor, posibilitatea de împărtăşire cu El, i-a împărtăşit şi pe doi dintre ucenici care, mai apoi, unul 1-a vândut şi altul, s-a lepădat de El.

Mântuitorul a ştiut lucrul acesta şi, totuşi, a dat posibilitatea aceasta de împărtăşire. Noi niciodată nu ne putem socoti vrednici, în sensul acesta, că trebuie să aşteptăm vrednicia. N-ai cum aştepta vrednicia, deoarece pentru aşa ceva niciodată nu eşti destul de pregătit. Nici la moarte nu eşti vrednic, dar ne învredniceşte Dumnezeu.

Eu mă împărtăşesc pentru vrednicia pe care mi-o dă Dumnezeu să mă împărtăşesc. Dumnezeu, Care mă cheamă şi Mi Se oferă, Acela mă şi învredniceşte. Cum zicem noi: „Invredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi!” sau „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, fără de osândă să Te numim pe tine Tată, Dumnezeul cel ceresrr sau „Şi ne învredniceşte pe noi, fără dl osândă, să ne împărtăşim cu dumnezeieştile Tale Taine!”. Aceasta este credința mea. Şi atunci, Domnul Hristos, ştiind că suntem nevrednici, ne învredniceşte El, cum zicem în „îngerel”, când suntem copii: „Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”. Credem, deci, în învrednicirea pe care ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi suntem mici şi Dumnezeu ne învredniceşte, ne dă El vrednicia. Şi atunci, dacă-i vorba de aşa ceva, e bine, totuşi, să îti cauţi un duhovnic. Şi, dacă nu-l găseşti, să te rogi lui Dumnezeu să ţi-l descopere, şi, dacă îl găseşti, să te ţii de el. Pentru că un duhovnic n-are motiv să se impună cu severitate între tine şi Dumnezeu, ci trebuie să reflecte dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, intervenind între păcătos şi Dumnezeu, spre binele păcătosului.

Eu, ca duhovnic, trebuie să lucrez cu inimă de părinte, nu trebuie să lucrez cu inimă de judecător, chiar dacă am şi posibilitatea aceasta şi capacitatea aceasta de a fi judecător. Îl ajut pe om mai mult cu inimă de părinte, pentru că el şi zice către mine că sunt părinte.

– Cum putem privi viaţa tinerilor între singurătate şi dăruire?

Dacă problema se pune religios, e bună şi una, şi alta, însă fiecare trebuie să-şi găsească calea, să ştie care e calea lui. Să nu facă una în loc de alta, cum v-am spus: dacă te căsătoreşti, să nu-ţi ameninţi soţia: „Las” că mă duc eu la mănăstire!”. Dacă te-ai hotărât pentru căsătorie, atunci să-ţi împlineşti viaţa prin căsătorie, prin familie. Dacă te-ai hotărât pentru viaţa călugărească, să duci viaţă călugărească pentru Dumnezeu. Şi una şi alta este pentru Dumnezeu.

– Ce este lumina sufletului?

– Lumina sufletului este o realitate care nu se poate defini pentru cineva care n-o are. Aşa cum lumina fizică nu poate fi arătată cuiva care n-are posibilitatea de cunoaştere a luminii, tot aşa nici lumina sufletului nu poate fi cunoscută. Dar, în orice caz, e vorba de seninătate în primul rând, o seninătate lăuntrică, o bucurie, care e un fel de învăluire, aşa cum învăluieşte lumina. Lumina, când se revarsă, le învăluieşte pe toate. Aşa şi seninătatea, bucuria, le învăluieşte pe toate. Se spune că: „Poruncile Tale sunt lumină pe pământ”. Poruncile lui Dumnezeu, care reglementează, cumva, viaţa, sunt o lumină. Ştim cu toţii că Mântuitorul Hristos e Lumina cea adevărată: „Tu eşti Lumina cea adevărată, Care sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume”. Mărirea lui Dumnezeu pe Muntele Taborului s-a arătat în lumină. Ei, toate lucrurile acestea sunt abstracţiuni pentru cineva care n-are el însuşi o experienţă a luminii.

– Există în realitate vămile văzduhului?

– Cu vămile văzduhului e o chestiune mai dificilă. Ştim că există o lucrare scrisă de Dante: Divina comedie. Lucrarea aceasta cuprinde trei compartimente: Paradisul, Infernul şi Purgatoriul. Dante era catolic, iar catolicii cred că există şi purgatoriul. Noi suntem ortodocşi şi spunem că nu există aşa ceva. Aşa se pune problema si cu vămile văzduhului. Sunt unii care spun că există aceste vămi. Ai făcut păcate şi te duci prin toate vămile, te cerce-lează, şi, după ce ai scăpat de toate, ajungi la liman, adică în împărăţia lui Dumnezeu.

Eu cred că-i prea complicată treaba asta cu vămile văzduhului şi sunt prea complicate şi vămile văzduhului. E un fel de concepţie dusă la extrem. Ceea ce pot eu să vă spun, din punctul meu de vedere, nu e un punct oficial al Bisericii, este clar: nu există vămile văzduhului. De ce zic eu că nu există? Pentru că, întâi de toate, toată concepţia credinţei noastre ortodoxe este cuprinsă în cultul nostru. Nu există altceva mai dătător de lumină decât cultul ortodox. Ori, în cultul morţilor, nu se face niciun fel de referire, cercetând cărţile de slujbă, de vreo vamă a văzduhului. Orice rugăciune pentru morţi, iertarea păcatelor, ectenii, tot ce este, se fac pentru iertarea păcatelor, dar nu se spune: „Şi-i păzeşte pe ei de vămile văzduhului”, de exemplu. Asta înseamnă că Biserica nu învaţă despre ele. E o concepţie a cuiva, s-a răspândit, se răspândeşte şi sunt unii oameni care-s foarte receptivi pentru treburi dintr-astea.

Eu cred că un om care s-a unit cu Domnul Hristos şi se duce, dacă ar exista nişte vămi ale văzduhului, şi Domnul Hristos ar fi cu el şi îngerul păzitor ar fi cu el, nu-l lasă la discreţia dracilor să-l întrebe şi cum a fost atunci şi ce ai zis atunci, ci trece. Eu zic câteodată: „Atunci când mă voi duce în lumea de dincolo, eu sper să fiu cu Domnul Hristos măcar cum sunt în viaţa aceasta. O să se depărteze dracii, de-o să se mai facă şi loc de-or putea trece şi alţii împreună cu mine”. Dacă eşti cu Dumnezeu nu poate să-ți mai facă cineva rău. Nici aici, în lumea acesta, nici în lumea cealaltă. Domnul Hristos spune: „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri”. Eu nu-mi pot închipui pe Dumnezeu altfel decât bun şi milostiv, şi iubitor de oameni. Nu-mi pot închipui pe Dumnezeu decât Sfânt şi Sfinţitor. Nu-mi pot închipui pe Dumnezeu decât că are milă şi îndurări şi iubire de oameni. Nu-mi pot închipui pe Dumnezeu decât lucrând pentru binele şi mântuirea omului. Şi, atunci, de ce să-mi fie frică că vine dracul şi mă învârte? Nu se poate. N-are de ce. Nu-l lasă Dumnezeu! Nu-mi pot închipui că ajungi la vămile văzduhului şi te ia acolo să te filtreze ca la securitate. Dar încă o dată spun, e un punct al meu de vedere!

Învierea lui Hristos, înnoirea  vieții noastre, Părintele Teofil Părăian

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ