Interpretarea ”poetică” a bolilor

0
44

bolileCuvântul simptom sună aproape la fel cu simbol. Din punct de vedere etimologic, simbol se referă la două lucruri „puse la un loc”, pe câtă vreme simptom se referă la lucruri care „cad la un loc”, ca din întâmplare. Credem că simptomele apar de nicăieri, şi rareori încercăm să „punem la un loc” două lucruri:  boala şi imaginea. Ştiinţa preferă interpretările univoce. O singură interpretare este tot ceea ce se doreşte.

Poeziei, pe de altă parte, nu-i place să se oprească niciodată din căutarea interpretărilor. Nu caută un răspuns final al înţelesului. O reacţie de natură poetică faţă de boală poate părea neadecvată în contextul ştiinţei medicale, deoarece ştiinţa şi arta se deosebesc radical din punct de vedere al interpretării. Prin urmare, înţelegerea poetică a trupului, aşa cum se exprimă pe el însuşi în boală, cere o nouă apreciere pentru legile imaginaţiei – în / special disponibilitatea de a lăsa imaginaţia să se mişte continuu în perspective tot mai noi şi mai profunde.

În ultimii ani, unii s-au pronunţat împotriva viziunii metaforice asupra bolii pentru că altfel se putea subînţelege că pacienţii sunt vinovaţi pentru problemele lor fizice. În cazul în care cancerul este legat de modul de trai al unei persoane, se plâng aceştia, vom găsi că individul este răspunzător pentru o boală asupra căreia nu poate avea nici o posibilitate de control. Este adevărat că aruncarea vinei asupra cuiva, pentru boala de care suferă, duce numai la apariţia unui sentiment de culpabilitate şi nu la o creştere a imaginaţiei. Totuşi, ca să folosesc cuvintele lui Sardello, „Obiectul tratamentului terapeutic este acela de a înapoia imaginaţia lucrurilor care au devenit doar fizice”. Întotdeauna când încercăm să plasăm undeva vinovăţia, căutăm un ţap ispăşitor pentru o tulburare reală care este greu de găsit şi în care noi înşine, ca indivizi şi ca societate, suntem implicaţi. Blamarea este substitut defensiv pentru examinarea onestă a vieţii, care caută îndrumare în greşelile noastre. În mod fundamental, este o cale de a feri conştiinţa de eroare. Sardello recomandă ca în cazul în care inimile noastre dau semne de boală, sau cancerul ne scufundă în fantezii despre moarte, să plecăm urechea la aceste simptome şi să ne adaptăm viaţa corespunzător. Decât să blamăm, am putea mai bine să reacţionăm.

Ascultarea mesajului trupului nu este acelaşi lucru cu aruncarea vinei asupra pacientului.

Recent, am avut o experienţă care, la dimensiuni mai mici, arată relaţia dintre trup şi imagine. Simţeam o durere în partea stângă a abdomenului. Doctorul nu era sigur ce anume este, dar o dată ce nu s-a înrăutăţit pe parcursul a câteva săptămâni mi-a sugerat să o urmăresc îndeaproape şi să nu-i administrez vreun tratament special. Am fost complet de acord. În schimb, am mers la o formă uşoară de masaj terapeutic şi care este sensibil la contextele mai largi ale vieţii, acelea în care se prezintă durerea.

Era prima mea vizită pe care o făceam la un astfel de terapeut, aşa că mi-a pus câteva întrebări generale. Ce mănânci? Cum se simte în general organismul tău în ultimul timp? Se petrece în viaţa ta ceva deosebit, care ar putea să aibă vreo legătură cu durerea? Dacă durerea ar putea vorbi, ce crezi că ar spune?

Am apreciat faptul că această şedinţă a început cu o contextualizare a durerii. Am descoperit că acest dialog simplu avea asupra mea un efect profund. Mă aşeza în direcţia observării lumii care înconjura durerea şi a ascultării poeticii sale.

Apoi, când m-am întins pe masa de masaj, foarte curând am ajuns într-o stare profundă de relaxare. Am început să plutesc într-un loc din conştiinţă, departe de cămăruţa din sătucul în care locuiam. Simţurile mele percepeau sunetele din jur, dar atenţia mi se cufundase într-o zonă îndepărtată.

Tratamentul meu a fost mai puţin o lucrare care să îndepărteze durerea, şi mai mult o stimulare a imaginaţiei, astfel încât să pot reflecta mai profund la trupul şi viaţa mea. Acesta este simptomul: trupul şi viaţa cazând la un loc, ca din întâmplare. Reacţia conţine efectele coincidenţei. Acesta ar putea fi de asemenea un mod de a interpreta numeroasele imagini androgine pe care le găsim în artă si mitologie: mascul şi femelă în acelaşi trup, simbolizând încercarea de conţinere a dualităţii şi de a trăi tensiunea ei. Poezia, în literatură sau în trup, cere întotdeauna să ţinem la un loc ceea ce pare a fi separat.

Această perspectivă poetică, care implică scoaterea atitudinii poetice din bibliotecă şi introducerea ei în clinică, conduce mai adânc în trup şi în durerea sa decât o fac măsurătorile şi interpretările univoce, pur fizice. Dar nici nu oferă – neapărat claritate. Claritatea nu este una dintre darurile poeziei. Pe de altă parte, poezia oferă în schimb adâncime, profunzime, înţelepciune, intuiţie, viziune, limbaj şi muzică. Pur şi simplu nu ne gândim la aceste calităţi când suntem confruntaţi cu boala.

Un tratament poetic şi sensibil al imaginilor susţine intuiţia, care este mai direct legată de emoţie şi de reacţia comportamentală decât este interpretarea raţională.

Dacă mă doare colonul din cauza anxietăţii, atunci acel organ nu este doar o bucată de carne care funcţionează biologic. Are o legătură cu conştiinţa şi un mod particular de expresie.

Dacă nu am insista atât de mult asupra înţelesurilor univoce, dorind numai opinii profesioniste – care ţin de domeniul fanteziei la fel de mult ca gândurile pacientului – despre ceea ce se petrece, am putea da mai multă atenţie felului în care pacientul îşi imaginează boala. Chiar şi ipohondria ar putea fi luată în serios ca fiind o expresie adevărată a indispoziţiei sufletului.

Am putea interpreta multe din bolile noastre ca pe o afirmare a trupului într-un context de amorţeală culturală. Stomacul nu găseşte nici o plăcere faţă de alimentele congelate sau pregătite din concentrate. Ceafa se plânge din cauza gulerelor făcute din poliester. Picioarele mor de plictiseală din cauză că nu se plimbă prin locuri interesante. Creierul este deprimat atunci când vede că este descris ca un calculator, şi inimii în mod sigur nu-i face plăcere să fie tratată ca o pompă.

Probabil că suntem singura cultură care priveşte trupul cu atâta sărăcie de imaginaţie. Tot noi trăim în singura perioadă din istorie în care misterul este alungat din trup şi din modul său de exprimare prin boală. În secolul al XVI-lea, Paracelsus dădea doctorilor următorul sfat: „Medicul ar trebui să vorbească despre ceea ce este invizibil. Ceea ce este vizibil ar trebui să aparţină cunoaşterii lui, ajutându-l să recunoască bolile exact la fel cum cineva care nu este medic poate să facă acest lucru doar recunoscând simptomele. Dar atât nu este suficient pentru a face din el un medic; devine medic doar atunci când ajunge să cunoască ceea ce este nenumit, invizibil şi imaterial, şi totuşi cu efecte simţite”.

”Îngrijirea sufletului”, Thomas Moore

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ