Înţeleapta stareţă din Liubostinia – Sfânta împărtăşanie

0
120

velimirovici-NV1. Dau slavă şi aduc laude lui Dumnezeu, surorile mele, că aţi mai primit şi azi Sfânta împărtăşanie. Fie ca aceasta să vă fie de folos vieţii, sănătăţii şi mântuirii voastre – pentru viaţa în Hristos, pentru sănătatea sufletului şi a trupului şi pentru veşnica mântuire în împărăţia cerurilor, de faţă cu Preacurata şi Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, apărătoarea cea blânda a sfintei noastre mănăstiri.

2.    Acum vă simţiţi luminate, senine şi pline de bucurie duhovnicească. Vă simţiţi, de asemenea, puternice şi lipsite de teamă, deoarece Atotputernicul Hristos Şi-a făcut sălaş în voi, iar voi întru Hristos. Acum vă este mai uşor sa faceţi fata oricărui rău, văzut şi nevăzut. Deoarece Atotputernicul Domn va lupta dinlăuntrul vostru şi pentru voi împotriva oricărei forţe a răului. Iar dinaintea Lui este precum ceata dinaintea unui vânt puternic. Prin urmare, nu vă temeţi de nici un rău, de nimeni si de nimic.

3.   Vreau să spun că nu trebuie să vă temeţi de nimeni şi nimic, înafară de păcat. Căci orice păcat vă slăbeşte legătura cu Atotputernicul Hristos. Dacă păcatul este mic, el totuşi vă slăbeşte legătura cu El; dacă păcatul este mare, el poate rupe cu totul legătura cu El – lăsându-vă singure, fără de ajutorul Său împotriva tuturor relelor din lume şi împotriva tuturor vrăjmaşilor voştri, văzuţi şi nevăzuţi. Să ne ferească Dumnezeu! Amintiţi-vă că El a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Cu adevărat, Doamne, absolut nimic.

4. În plus, după ce v-aţi împărtăşit acum vă simţiţi mai pline de viaţă. V-aţi făcut una cu El, iar El este plin şi cu totul plin de viaţă -ca un izvor de apă vie, aşa precum i-a spus odinioară fericitei samarinence, Fotini, la fântâna strămoşului ei Iacov (v. Ioan 4: 5-42). Ştiţi că de curând am săpat o fântână lângă biserica noastră.

La început, săpătorii au dat de apă de ploaie, dar le-am spus să lape mai adânc până ce vor da de apă vie (adică de un izvor), şi au rijuns la el. Şi cu toţii ne am bucurat. Fiindcă apa curgătoare de sub pământ este apa cea curată şi nesecată.

În acest chip, Domnul este fântâna noastră de apă vie, curată şi nesecată, un şuvoi de viaţă veşnică. De aceea El a spus că a venit în lume spre a da viaţă celor ce-L vor urma, zicând: „Eu am venit ca viaţă  să aibă, şi din belşug să aibă” (loan 10: 10). Nu numai viaţă, ci plinătate şi îmbelşugare de viaţa – potirul plin de viaţă vie care „dă pe dinafară”. Voi simţiţi această plinătate a vieţii, mai ales acum, în Sfânta împărtăşanie.

5. Viaţă, viaţa şi numai viaţă. Bucurie, bucurie şi numai bucurie. O viaţă deplină înseamnă o bucurie deplină. O viaţă goală este o bucurie goală. Sfântul împărat David nu L-a văzut niciodată pe Hristos, nici nu s-a împărtăşit de Hristos, prin Sfânta Euharistie, ci a avut doar presentimentul profetic al vieţii Sale în lume.

Totuşi, chiar acest simplu presentiment i-a umplut inima de atâta bucurie, încât cu toate puterile a dănţuit şi a săltat de bucurie (2 Samuel 6: 14-16). Şi cu cât mai mult ar trebui să ne aflăm noi în această stare, dragi surori! Cu cât mai mult ar trebui noi să dănţuim de bucurie, căci noi ne-am învrednicit să ne naştem nu pe vremea Vechiului Testament, ci a celui Nou – şi nu doar să auzim de Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ci chiar să-I mâncăm trupul şi să-I bem sângele şi să-L primim în inima noastră şi să-I dăruim inima noastră – cu dragoste, dragoste şi mai multă dragoste; cu bucurie, bucurie şi mai multă bucurie.

6. Nu ştiu cum să vă redau în cuvinte măreaţa taină a Sfintei Împărtăşanii, surorile mele. Este dincolo de puterile mele. N-am studiat niciodată teologia. Dar am cercetat câţiva teologi învăţaţi cu privire la această taină, şi totuşi nu de la ei am putut dobândi o explicaţie.  Ori de câte ori m-am gândit la aceasta, de undeva îmi încolţeşte în minte întrebarea: Poţi tu oare explica ce este aerul, ce este pâinea sau apa, şi totuşi nu poţi trăi fără aer, pâine sau apă nici măcar pentru puţină vreme? Şi acest lucru îmi aduce pace.

7. Obişnuiam să-mi reproşez faptul că sunt atât de curios în ceea priveşte această înfricoşată taină a lui Dumnezeu, şi mă rugam Domnului: „Iartă-mă, o, milostive Hristoase, iartă-mi curiozitatea. Nu ştiu cum se face că pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Tău, dar ştiu sigur că sufletul meu ar muri precum cel al Evei dacă nu m-aş împărtăşi cu Preacuratul Tău trup şi cu Preasfântul Tău sânge. Tu n-ai putea, Domnul meu, să-Ţi dăruieşti trupşorul tău, născut din Fecioară, drept hrană la milioane şi milioane de oameni.

Prin urmare, ai binecuvântat în schimb pâinea şi vinul, pentru ca ei să-l poată lua într-înşii şi să fie vii, de parcă Ţi-ar fi mâncat Trupul, Carele S-a născut din Fecioara şi S-a răstignit pe cruce.

8. Omul crede în prietenul său, el nu va putea crede într-un vrăjmaş. Niciun muritor n-a avut şi n-ar fi putut să aibă, chiar în persoana propriului său tată sau al propriei sale mame, un prieten atât de mare, atât de adevărat şi atât de credincios, ca pe Domnul nostru lisus Hristos. Şi oare nu-L vom asculta noi pe un prieten atât de mare atunci când el ne povăţuieşte sau ne porunceşte să facem ceva? Căci El a spus; „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. „Cel cel mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6: 53-56).

9. O, surorilor, să spunem în rugăciunile noastre: „Noi ascultăm de Sfântul Tău cuvânt, o, Doamne şi Mântuitorule, noi îl ascultăm şi-l împlinim. Noi primim împărtăşania, ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele Tău, chiar dacă suntem nevrednici – iartă-ne, de dragul mântuirii sufletelor noastre. Noi nu cunoaştem – nu putem cunoaşte – taina Sfintei împărtăşanii, taina unirii cu Tine, o, Dătatorule de Viaţă, dar după împărtăşanie ne simţim mai luminoşi, mai senini, mai plini de bucurie, mai tari şi mai plini de viaţă. Ce altceva ne mai trebuie? Simţământul e mai puternic decât cunoaşterea. Inima e mai simţitoare decât mintea. Dragostea e mai mare decât raţiunea.

10. Citim în Vieţile Sfinţilor că sfintele fecioare şi femei ce se pocăiau, fiind afiorosite lui Dumnezeu ca măicuţe în mănăstiri erau mai preocupate de primirea Sfintei Împărtăşanii, decât de hrana cea trupească. Gândiţi-vă la cuvioasa Melania, o bogată nobilă romană.

Ea şi-a împărţit întreaga ei avere la săraci, la sfintele locuri şi la cuvioşii monahi şi monahii din întreg Egiptul şi Palestina. Şi când a rămas cu totul săracă, s-a retras într-o chilie de pe Muntele Măslinilor, ducând o viaţă retrasă de rugăciune, fiind preocupată de Sfânta Împărtăşanie mai mult decât orice altceva. La fel şi Sf. Taisia. La fel şi Sf. Maria Egipteanca. Atunci când Sf. Zosima a întalnit-o în pustia de dincolo de Iordan, ea n-a cerut nici pâine şi nici apă, ci doar împărtăşanie. Şi după ce s-a cuminecat, s-a mutat cu pace la Domnul.

11. Am auzit de un obicei dintr-o ţară în care ori de câte ori cineva  voieşte să adopte un orfan, îşi taie pieptul şi-l pune pe orfan să-i bea sângele ce se scurge din pieptul său. În acest chip orfanul fără rude devine copilul adevărat al omului, iar omul fără de rude, părintele adevărat al orfanului. Şi, sigur, voi înşivă aţi auzit că exista obiceiul la sârbii din din anumite părţi ale ţării ca atunci când doi oameni devin prieteni foarte apropiaţi şi vor să devină fraţi, ei beau câteva picături din sângele celuilalt. În acest fel ei devin ca nişte fraţi adevăraţi, de parcă o singură mamă le-ar fi dat naştere amândurora din propriul ei sânge. Aceste obiceiuri la creştini au apărut datorită împărtăşirii cu sângele lui Hristos din sfânta Euharistie. Oamenii de un sânge sunt rude. Şi noi devenim rude ale lui Hristos atunci când îi bem sângele. Mântuitorul a voit sa fie cu putinţă ca noi să fim una cu Sângele şi fiului Său cu ajutorul Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Său din Sfânta Împărtăşanie.

12. Fericitul Apostol Pavel explică această taină atunci când vorbeşte de creştinii botezaţi în Efes: „Voi, care altădată eraţi departe, v-aţi apropriat prin sângele lui Hristos” (Efes,  2: 13). Cu alte cuvinte,  oamenii neînrudiţi deveniseră rude, străinii deveniseră fii. Cei ce se îndepărtaseră de credinţă, se întorseseră sub aripa cerescului lor Părinte. Prin Sângele lui Hristos s-au lipit de Hristos, Unul Născut şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, şi prin acest Sânge ei au devenit fii adoptaţi ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos prin harul şi mila cerescului Părinte, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea. Amin.

13. Aţi auzit de felul în care slăvitul principe Lazăr i-a îndemnat pe toţi oştenii săi să primească Sf. Împărtăşanie înaintea bătăliei de pe câmpia de la Kosovo. Cu adevărat, oştirea sârbă a pierit, iar cinstitul principe a murit, dar este tot atât de adevărat că atât el, cât şi ostaşii au devenit sfinţi în lupta purtată pentru cinstita Cruce.

Din timpuri străvechi oastea sârbească de cruce purtătoare a primit întotdeauna Sfânta Împărtăşanie înainte de orice bătălie.  Uneori ieşea biruitoare, iar alteori era înfrântă. Lucrul cel mai de seamă este acela că toate căpeteniile oştirii sârbe nu-şi aruncau niciodată oştile în luptă fără a-i îndruma pe aceştia să primească mai întâi Sfânta Euharistie- Strămoşii noştri ştiau că împărtăşania înseamnă unirea cu Hristos, şi astfel, ori de câte ori plecau la luptă şi dădeau piept cu moartea, voiau in acest chip să-şi mărturisească credincioşia lor faţă de Hristos, înrudirea lor cu Hristos şi dragostea  lor faţă de El, Mântuitorul lor Cel viu.

Din ambele părţi ale mormântului ei îşi încredinţau cu totul sufletele lor în mâinile Sale.

14. Există  unii  oameni   fără  minte  care   nu  îndrăznesc să primească Sf. Împărtăşanie atunci când sunt bolnavi. Se tem că vor muri dacă primesc împărtăşania. Doamne, Dumnezeule, chiar dacă aceştia mor într-adevăr, vor muri împărtăşiţi, uniţi cu Hristos şi cu viaţa veşnică şi vor intra astfel prin moarte în viaţa veşnică şi „vor trăi în veac”, după făgăduinţa Domnului (Ioan 6: 58). Oricum, nu este adevărat că orice persoană bolnavă trebuie să moară dacă primeşte împărtăşania.

Acest lucru nu vine de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul. Se ştie bine faptul că mulţi bolnavi şi-au redobândit sănătatea primind Sfânta împărtăşanie. Să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar, uneori, se întâmplă ca unii să moară în cele din urmă.

Oricum, pe lumea cealaltă ei îi vor mulţumi Lui Dumnezeu că ai primit împărtăşanie înaintea de ieşirea sufletului lor din trup. Şi ei vor fi recunoscători şi celor care i-au convins să primească Sf. Împărtăşanie precum şi preotului care i-au împărtăşit.

15. Noi, maicile, credem cu tărie că trebuie să primim împărtăşania la vreme de boală, şi chiar mai des dacă Dumnezeu voieşte ca boala să-I dureze mai mult. Domnul a spus: „Eu sunt Pâinea vieţii… Pâinea care Se coboară din cer este aceea din Care, dacă mănâncă cineva, nu Moare”. Şi, din nou, El repetă acest gând pentru a-l accentua şi a-I întări deplin pe oameni în această credinţă atunci când El spune: „Eu sunt Pâinea cea vie. Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din

Pâinea acesta viu va fi în veci” (Ioan 6: 48-51). Prin urmare noi primim împărtăşania ca să nu murim, ci pentru „a fi vii în veci”.

16. Veţi întreba: „Ce înseamnă oare aceasta – că nu vom muri, ci Vom fi vii în veci?” Veţi întreba: „Este oare cu putinţă ca noi sâ nu murim dacă primim Împărtăşania?” Doar trupul nostru, surorile mele, va muri. El va muri şi va putrezi. Trupul este alcătuit din lut mort. El este mort chiar acum în timp ce el se află pe noi. El pare doar să fie viu datorită sufletului viu care îl fereşte de putreziciune. Dur sufletul nostru, avându-L pe Hristos într-însul, nu va fi mort nici măcar pentru o clipă. Sufletul se va despărţi de trup şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu va trece în cealaltă viaţa, cea veşnică. Oricum, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, trupurile noastre vor fi înviate şi Unite din nou cu sufletele noastre – numai că nu cu acest fel de trup, supus bolilor, îmbătrânirii şi stricăciunii, ci într-un fel de trupuri cereşti, duhovniceşti.

După cum spune Sf. Pavel: „Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti”.  Şi iarăşi: „Dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pArnânteşti” (I Cor. 40-51).

17. Cerescul nostru Tată – Care a înveşmântat iarba câmpului Într-o frumuseţe de negrăit şi crinii albi în veşminte mai strălucitoare decât orice alte veşminte la care ar fi visat bogatul rege Solomon – cerescul nostru Părinte va îmbrăca sufletele noastre vii într-un trup duhovnicesc având o frumuseţe cerească de negrăit după Judecata de Apoi. În lumea aceea fiecare suflet va primi acel trup pe care l-a meritat în lumea aceasta. Iertaţi-mi puţinătatea cuvintelor, surorilor, iertaţi-mi îndrăzneala de a vă explica aceste minunate taine, care întrec cu mult slaba mea înţelegere. Dar ceea ce vă spun nu-mi aparţine, şi nici nu vine de la mine. Ci, mai degrabă vă reamintesc de ceea ce stă scris în Sf. Scriptură. Voi toate citiţi Sf. Scriptură şi ştiţi ceea ce stă scris acolo; şi aşa puteţi verifica ceea ce am spus şi, dacă am spus ceva greşit, vă rog să mă corectaţi.

18. În Evul Mediu, sârbii socoteau lucru nefericit dacă cineva murea fără să fi primit Sf. Împărtăşanie înainte de moarte. Am citit o istorisire minunată despre doi nobili sârbi. Unul dintre ei era un Lazarevici, iar iar celălalt un Brankovici”. Amândoi au fost la început în graţiile sultanului turc din Adrianopol, iar în cele din urmă sultanul i-a suspectat de conspiraţie, aruncându-i în temniţă şi condamnându-i la spânzurătoare. Aflându-se dinaintea unei morţi iminente, ei erau preocupaţi de primirea împărtăşaniei. Dar n-au căpătat nici preot şi nici Sf. Împărtăşanie. Pe amândoi i-a cuprins teama la gândul că vor muri fără să fi primit Sf. Împărtăşanie. Aflaţi singuri în temniţă, au discutat, s-au gândit, s-au îngrijorat, dar n-au aflat nici o cale spre a căpăta Sf. Împărtăşanie.

Atunci, au luat un măr, au făcut semnul crucii asupra lui şi l-au împărţit în două jumătăţi. Unul a luat o jumătate, iar celălalt a luat cealaltă jumătate şi au spus: „Doamne Iisuse Hristoase, tu vezi necazul nostru. Primeşte mărul acesta în locul Preasfântului Tău Trup şi al Preacuratului Tău Sânge. Şi primeşte această jertfă a noastră ca şi cum ne-am împărtăşi cu sfinţita pâine şi sfinţitul vin din Sf. împărtăşanie. Căci ale Tale sunt toate şi totul este spre slava Ta şi spre mântuirea noastră, Amin. Apoi, fiecare a mâncat jumătatea sa de măr şi, după aceea, au ieşit cu pace ducându-se la spânzurătoare.

19.  Un om de vază din Belgrad mi-a relatat moartea fratelui său, un vestit avocat. Acest frate al său spunea că crede în Dumnezeu şi era într-adevăr milostiv şi generos cu săracii, săvârşea numeroase fapte bune, dar nu primise niciodată în viaţa sa împărtăşania, după cum afirma. Într-o bună zi s-a îmbolnăvit grav şi se afla pe pragul morţii, iar medicii nu puteau face nimic spre a-i uşura suferinţele şi durerea. S-a învârtit şi s-a răsucit în patul său luni de zile, ţipând şi horcăind ca un demonizat. La început, fratele său s-a rugat lui Dumnezeu să-i ia fratelui său sufletul. Dar Dumnezeu n-a voit să-i ia sufletul şi să-l arunce în iad. Dumnezeu cunoştea toate faptele sale bune, şi aşa că voia să-l mântuiască.

Atunci, fratele său şi-a dat seama că ar trebui să cheme preotul spre a-l spovedi şi împărtăşi cu Preacuratele Taine. La început bolnavul s-a împotrivit, dar, în cele din urmă a primit a se împărtăşi. După ce preotul l-a spovedit şi l-a împărtăşit, bolnavul a devenit îndată calm şi liniştit. Şi având o oarecare strălucire pe chip, a fost pe deplin conştient şi a discutat cu cei din jurul său timp de două zile, după care a trecut cu pace la cele veşnice.

20.  Din această pildă iată cât este de mare valoarea Sf. Împărtăşanii. Toate faptele bune sunt plăcute Domnului. Dar toate faptele bune de pe lume nu-l ajută pe creştin dacă acesta nu este unit cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos. Sf. Împărtăşanie este pecetea înfierii.

Cel ce nu are această pecete nu va fi nici recunoscut şi nici acceptat drept copil al lui Dumnezeu la porţile împărăţiei cerurilor după moarte. După ce am fost botezaţi, preotul ne-a însemnat cu semnul Crucii cu Sf. şi Marele Mir în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, spunând: „Pecetea Darului Sfântului Duh”. Aceasta este pecetea cea dintâi, iniţială. Această pecete ne-a fost pusă pe când eram prunci şi când nu eram conştienţi nici de noi înşine şi nici de Hristos. Iar fără pecetea Botezului nimeni nu poate fi mântuit. Dar pecetea de pe urmă este pecetea sângelui lui Hristos, pecetea Sfintei împărtăşanii, confirmarea noastră voluntară şi conştientă a faptului îi aparţinem lui Hristos din dragoste faţa de El şi că suntem copii ai lui Dumnezeu din propria noastră voie liberă. Această ultima pecete o confirmă pe cea dintâi. Botezul ne conduce către Sf. Împărtăşanie, iar Sf. împărtăşanie confirmă Botezul nostru. Astfel, şchiopătând într-un picior, ci umblând cu amândouă, noi intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.

21. Cu o alta ocazie, un preot mi-a istorisit ceea ce se întâmplase la adunare a clericilor condusă de un episcop al eparhiei respective, episcopul i-a întrebat pe preoţi ce făcea fiecare şi cum îşi împlinea sarcinile în parohia sa. Unul a spus că reuşise să înalţe o biserică mică, al doilea a spus că el îşi dublase proprietăţile aferente parohiei sale şi le asigurase la stat. Un al treilea a afirmat că îşi convinsese toţi mrohienii să vină regulat la biserică şi să cânte în cor dumnezeieştile slujbe. Un al patrulea a afirmat că eradicase vrăjitoria şi ghicitul în fundul parohienilor. Şi tot aşa, fiecare preot relata ceva mai bun şi mai de valoare decât antevorbitorul său. Episcopul se bucura şi lăuda pe fiecare dintre preoţi. Dar unul dintre preoţi, în timp ce adunarea se iflu într-o stare de întristare şi chiar deprimare, stătea tăcut. Şi după toţi preoţii luaseră cuvântul, episcopul se întoarse către preotul respectiv şii1 întrebă ce realizări avea în parohia sa. „Nimic, Prea Sfinţite”, răspunse preotul, „absolut nimic – în afară de faptul că de când am venit eu în această parohie, nici un bolnav, fie acesta femeie bărbat, n-a murit fără să fi primit Sf. împărtăşanie, înainte de iarte”.  Când  episcopul  auzi  acest lucru  se  minună  şi zise lumneata, părinte, ai săvârşit cea mai bună faptă dintre toate.

 22.     Preotul care mi-a spus această istorisire, a încheiat cu aceste cuvinte: „Crede-mă soră, că am învăţat mai mult în ziua aceea decât învăţasem în zece ani. De atunci ne-am străduit din toate puterile ca nici unui dintre parohienii mei să nu plece pe lumea cealaltă fără sângele lui Hristos cel sfânt şi mântuitor.

Căci el este ca un paşaport indispensabil către raiul lui Dumnezeu – ca semn al dragostei de Dumnezeu după cum stă scris în sfintele cărţi de slujbe. Şi pretutindenea pe unde m-am dus la ceilalţi preoţi, am cercetat registrul deceselor, fiindcă ştiţi că există acolo o coloană aparte în care stă scris: „A primit împărtăşania înainte de moarte? Şi, mi se întâmpla, soră, să gem de durere atunci când pe ici-colea vedeam coloana albă şi goală pe o perioadă de mai mulţi ani. Aceasta însemna că în parohia aceea nimeni nu primise Sf. împărtăşanie înainte de moarte. „Vai, fratele meu”, obişnuiam să-i spun eu preotului paroh, „cât de greu îţi va fi să dai răspuns dinaintea lui Dumnezeu pentru atât de multe suflete!”

23.     Probabil, surorilor, că vă va fi de folos sâ auziţi ce mi-a spus cândva o stareţă de mănăstire. „De curând am înmormântat o soră de-a noastră”, spuse ea, „care era poate una dintre cele mai bune surori dintre noi. O vreme s-a făcut nebună pentru Hristos. Postea, priveghea şi se ruga mult. Şi primea Sf. împărtăşanie mai des decât toate celelalte surori. Dar, într-un an, a intrat ura şi reaua voinţă în mănăstirea noastră şi surorile au început să se dondănească pentru orice fleac. însă, totuşi, ele toate au continuat sâ primească Sf. împărtăşanie în mod regulat. Sora noastră care se prefăcea nebună pentru Hristos nu sa mai împărtăşit. Ori de câte ori vreuna dintre surorile noastre se afla singură cu ea şi o întreba de ce nu se împărtăşea, ea obişnuia să răspundă: «Am mâncat carne!» Iar când era din nou întrebată: „Cum este oare cu putinţă”, ea răspundea: «În acelaşi chip în care voi roadeţi din carnea surorilor voastre şi apoi primiţi indiferente Sf. Împărtăşanie». Apoi izbucnea în lacrimi şi pleca în fugă.

24.     „Ea nu a primit Sf. împărtăşanie un an întreg. Iar pentru noi, maicile, acesta este un lucru înspăimântător. Atâta vreme cât ura şi certurile au continuat în rândul surorilor, ea nu s-a împărtăşit.

Sâmbătă, când după rânduiala noastră, surorile se împărtăşeau, ea nici măcar nu intra în biserică. Ea se refugia undeva, în vreun loc ascuns, unde putea fi văzută plângând., Doar după un an, când pacea a revenit în mănăstirea noastră, a început ea să se împărtăşească – şi a făcut acest lucru în mod regulat, în fiecare sâmbătă, până la moarte. După moartea acestei fericite maici, duhovnicul ei mi-a spus că-i ascultase spovedania şi că din pricina certurilor din mănăstire ea se pedepsise pe sine cu cea mai mare pedeapsă pe care şi-o poate închipui o maică – şi anume să nu primească Sf. împărtăşanie atâta timp cât vor dura neînţelegerile şi certurile, şi până când dragostea avea să revină printre ele.

Deoarece unele dintre surori primiseră Sf. împărtăşanie cu nevrednicie în tot acest timp, ea s a înfrânat de la împărtăşanie în tot acest timp îndelungat din teamă faţă de Dumnezeu şi din dragoste faţă de acele surori – ca nu cumva împărtăşania sâ le fie «foc nestins». Atât de mare îi era dragostea!”

25. Aici voi trage concluziile şi mă voi opri, căci socot că hrana duhovnicească, ca şi cea fizică, trebuie oferită la timpul cuvenit, căci întocmai precum stomacul digera orice hrană fizică, la fel trebuie ca şi duhul nostru să digere orice hrană duhovnicească. În ambele cazuri e nevoie de timp. Voi toate veţi înţelege acest lucru bine, căci voi sunteţi toate inteligente. Nu am nicio dorire să fiu mai deştept decât Voi, nici să concurez cu voi în inteligenţă. Voiesc doar să mă iau la întrecere cu voi în dragoste, cu alte cuvinte să am mai multă dragoste pentru voi, decât aveţi voi pentru mine.

Cred că celui care are mai multă dragoste, Domnul îi dă şi mai multă înţelegere. „Căci dragostea dă naştere la înţelegere”. Rugaţi-vă lui Dumnezeu, dragi surori, ca dragostea mea pentru Domnul şi pentru voi, să crească zi de zi până la ultima mea suflare – ca nu cumva să primesc Sf. împărtăşanie cu nevrednicie, şi ca eu, aşa păcătos cum sunt, să mă pot mântui şi să vă pot ajuta şi pe voi pe calea mântuirii, spre slava Dumnezeului nostru. Amin.

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ