Înşelătoria pe calea spirituală

0
168

inselatoria spiritualaUnii își taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu o face, rânjind bucuros, pe cine iubește Dumnezeu, dar călătorește fără sfat și întrebare, îl învață și el să iubească pe Dumnezeu și-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta că a căzut la laudă străină și că în credința lui s-a ivit un fir subțire de putere vrăjmașă.

Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu și face și el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite și el; trimite Dumnezeu vedenie, trimite și el; propovăduiește Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire și margini, propovăduiește și el. Cu un cuvânt, contraface tot ceea ce face și Dumnezeu, și dă de râpă pe oameni cu mulțimea înșelăciunilor.

S-a făcut de o îndrăzneală nemaipomenită, încât (chiar) lumina dumnezeiască o contraface, nu în înțelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum și nu poate sta într-însa, ci nălucește și el o lumină cu care amăgește pe cine poate și pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeiești înainte de dobândirea smereniei statornice.

De aceea e bine să lămurim după putere și acest ucigaș vicleșug al nălucirilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc și multă tulburare fac printre oameni. Iată cum vine cursa aceasta:

Vicleanul are doua feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină fie spre pierzare, fie spre mântuire.

Este o ispită a mântuirii în care au căzut mulţi înșelați, zicând că sunt mântuiți, când de fapt nu au săvârșit nici alegarea și nici după lege n-au luptat. Este și ispita sfințeniei, este și ispita misiunii și a trimiterii de la Dumnezeu, precum este și ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mințile înguste care spun că nu mai au nimic de făcut decît să creadă și să socotească că ar fi ajuns sfințenia, misiunea, mucenicia și celelalte năluci ale minții înșelate. Au și ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire înainte de vreme și ispitind pe Dumnezeu. Deci nu-i de mirare că-i dă (Dumnezeu) în robia înșelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Sunt unii mai aprinși la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziți nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine.

Având aceștia iubirea fără minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârșit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu necuraţi la inimă.

De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească.

Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste oarecarele, îl cercetează satana luând chipul mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care îl câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, ce duce la Împărăţie, umblă după plăceri duhovniceşti.

Iată-l cu momeala de gât!

De acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi va fi întărită, prin potriviri şi semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum puiul de diavol al iubirii de sine ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea omului, încât îi va părea păcatul virtute duhovnicească. Ba încă omorînd pe cei care nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (Dumnezeu Care l-a înşelat pe el).

Când stai de vorbă cu unul ca aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi pătrunde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte. Asta până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă.

Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care cel mai adesea e căderea la laudă, cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a dorit cu atâta osârdie cel amăgit la minte.

Seminţe duhovniceşti, Un caiet al Părintelui Arsenie Boca

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ