Însăşi moartea ne-a făcut nemuritori

0
65

nemuritoriMoartea, spun Părinţii, a fost îngăduită de Dumnezeu doar pentru ca răul şi starea de păcătoşenie a omului să nu se înveşnicească. Dar prin Hristos, iarăşi zic, se nimiceşte moartea, pentru ca starea de muritor a omului să nu fie fără sfârşit şi nici moartea lui veşnică. Că nu era după gândul lui Dumnezeu ca cel zidit spre viaţă să piară şi nu se cuvenea ca „răutatea sarpelui să fie mai puternică decât voia Lui”. Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, osânda morţii veşnice a fost strămutată. „Acum – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm ca nişte ridicaţi din moarte învierea de obşte a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel Care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar”. Va mai fi încă moarte până la învierea de obşte, la sfârşitul veacurilor, dar ea nu mai domneşte peste cei uniţi cu Hristos prin Sfintele Taine şi prin împlinirea dumnezeieştilor Sale porunci. Trupurile încă mor, dar moartea nu mai e nimicire, ci somn şi odihnă. Iar cât priveşte sufletele, ea nu mai are asupra lor nici o putere, nu le mai stăpâneşte şi nu le mai stârneşte teamă, aruncându-le în păcat. De aceea, cu adevărat creştinul este încă de aici şi încă de acum izbăvit de moarte. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruinţă asupra ei şi că ea nu mai are nici o putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credinţă şi aceea că toţi ucenicii Lui au dispreţuit-o şi toţi pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă […] înainte ca oamenii să creadă în Hristos, văd moartea ca înfricoşătoare şi se tem de ea. Dar după ce se mută la credinţa în El şi la învăţătura Lui, dispreţuiesc atât de mult moartea […], râd de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai înainte împotriva ei de Apostol: „Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, moarte, biruinţa?” (l Cor. 15, 55). In acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Moartea nu mai este un lucru de temut. A ajuns să fie călcată în picioare, ca ceva vrednic de dispreţ, un lucru cu totul rău şi josnic, un nimic. […] Odinioară, oamenii îşi duceau viaţa în frică de moarte, erau robi ai ei. Astăzi, dimpotrivă, au ieşit de sub tirania ei şi râd de acest strigoi care-i îngrozea pe strămoşii lor”; „înviind Hristos, cea care ne înspăimânta mai înainte cu chipul ei înfricoşător, acum e dispreţuită, Invierea Lui face neputincioasă viclenia diavolului; prin ea nesocotim moartea, ne ridicăm deasupra acestei vieţi, şi noi, cei îmbrăcaţi în trup, avem parte de slava puterilor celor netrupeşti.”

Hristos schimbă rostul morţii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, în chip minunat: „însăşi moartea ne-a făcut nemuritori”; „cel mai mare dintre rele, nenorocirea care ne păştea, moartea adusă de diavol peste lume, Dumnezeu a întors-o spre slava şi lauda noastră”. „Ştiţi doar câtă frică stârnea moartea mai înainte! Văzând aşadar cât e de dispreţuită astăzi, daţi slavă lui Dumnezeu, Cel Care a adus o asemenea minunată schimbare. Cunoscând puterea ei de odinioară şi văzând-o acum cât de slabă este, să-I mulţumim lui Hristos, Care a nimicit-o. Altădată, ea era cea nespus de puternică, iar noi cu totul slabi. Acum însă nimic nu întrece tăria noastră. Vedeţi ce minunată schimbare s-a lucrat? Vedeţi cum Dumnezeu a făcut slabe pe cele tari şi tari pe cele slabe, arătându-Şi marea Lui putere şi printr-o lucrare şi prin cealaltă?”

Moartea nu mai are puterea de a-l stăpâni pe om, nu mai e stingere deplină, ci se face început al vieţii celei ne-stricăcioase. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, Hristos a făcut din moarte „începutul prefacerii spre nestricăciune”. In această lume căzută, moartea are rostul bun de a ne trece la viaţa nepieritoare, şi doar păşind peste pragul ei ajungem în lumea de dincolo, unde vom avea parte, trup şi suflet, de un alt fel de vieţuire, scoasă din îngustimile de aici. Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, prin porţile morţii nu coborâm în cele mai de jos ale pământului, unde părea că sufletele sunt osândite să zacă pe vecie, ci, dacă suntem vrednici, ne înălţăm la viaţa cerească şi intrăm în împărăţie, unde va fi desăvârşita dăruire a bunătăţilor dumnezeieşti. Moartea nu mai este un lucru fără rost, care ne aruncă în nefiinţă, ci un fapt solemn şi minunat, început al vieţii celei adevărate, plenare şi cu mult mai bune; ea nu mai înseamnă decădere şi desfiinţare, ci, dimpotrivă, înălţare la un belşug de fiinţă. „Diavolul a adus moartea spre pierzarea noastră, ca să ne întoarcă în pământ şi să ne taie orice nădejde de mântuire, însă venind Hristos şi luând-o asupra Sa, a preschimbat-o cu totul”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Prin harul lui Hristos, creştinul nu se mai teme de moarte, ci chiar o doreşte – însă nu de dragul ei, ci pentru că prin ea trece la viaţa cea bună şi adevărată, care-l apropie de Dumnezeu. Drept pildă, Părinţii ni-i dau pe mucenici, care mergeau la moarte cu bucurie. Fără s-o caute cu orice preţ – de altfel nici nu-i este îngăduit -, creştinul primeşte moartea fără împotrivire, întâmpinând-o cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu.

S-ar putea spune că o asemenea atitudine nu este nouă, că o aflăm încă din platonism şi stoicism. Semnificaţia ei însă este alta. Pe de o parte, după cum remarcă Jean Danielou, spre deosebire de adepţii platonismului, creştinul nu caută „eliberarea sufletului din temniţa trupului, ci eliberarea deopotrivă a sufletului şi a trupului din robia cărnii”. Iar de stoici se deosebeşte prin faptul că biruinţa asupra morţii nu este, ca la aceştia, simpla dominare intelectuală şi psihologică a reprezentărilor noastre despre moarte care produc frică. Pe de altă parte, pentru creştin moartea înseamnă a vieţui cu Hristos la dreapta Tatălui, aşa cum spune Sfântul Ignatie Teoforul: „Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărătesc marginile pământului. Pe Acela Il caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Il vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-i aproape […]. Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om! […] Vă scriu fiind viu şi dorind să mor. Dorinţa mea a fost răstignită şi nu este în mine foc care să iubească materia, ci apă vie, care susură în mine şi-mi spune dinlăuntrul meu: Vino la Tatăl!”. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind despre moartea surorii lui, Sfânta Macrina: „Pe măsură ce i se apropia sorocul, văzând parcă şi mai limpede frumuseţea Mirelui, se grăbea să ajungă mai iute la Cel iubit”.

Rugăciunea rostită de Sfânta Macrina pe patul de moarte, înmănunchind parcă toate cele spuse mai sus, e o potrivită încheiere pentru capitolul de faţă: „Tu, Doamne, în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus începutul vieţii celei adevărate şi sfârşitul vieţii de acum. Tu pentru o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii, şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea de pe urmă (l Cor. 15, 52). Tu dai ţărânii ca pe un zălog trupul de lut pe care, cu mâna Ta, l-ai plămădit şi aduci la viaţă iarăşi pe cel dat ţărânii, şi în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel putrezilor şi groaznic la vedere. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi păcat, Insuţi făcându-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului (Ps. 73, 15) care, pentru neascultare, l-a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea spre înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul!”

Jean Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte

LĂSAȚI UN MESAJ