Inedit. Un muzician român care a făcut istorie, faţă-n faţă cu un om care avea să scrie despre istoria românilor

0
38

NeaguNeagu Djuvara, spectatorul lui George Enescu

Cunoscutul istoric Neagu Djuvara este, printre altele, şi un mare meloman. Spectatorii care au mers de-a lungul timpului la concertele din cadrul Festivalului „George Enescu” l-au putut vedea seară de seară şi pe Neagu Djuvara în public. Dar, mai mult decât atât, el este probabil unul dintre puţinii oameni care se mai pot lăuda astăzi că l-au auzit interpretând chiar pe cel care a dat numele acestei prestigioase manifestări. Neagu Djuvara ne-a povestit despre împrejurările dramatice în care l-a ascultat concertând pe George Enescu.

Domnule Djuvara, când l-aţi ascultat cântând pe George Enescu?

Era în 1941, perioadă teribilă, de război, când bărbaţii valizi erau pe front, cum era şi cazul meu.

Câţi ani aveaţi pe atunci?

Aveam 24 de ani. Făcusem un doctorat şi-mi amânasem satisfacerea stagiului militar. Aşa că, atunci când m-au luat în armată, eram deja însurat şi cu copil mic. Am făcut un serviciu militar dificil. Când ai 18 ani mai treacă-meargă, dar, când faci armata la 24 de ani şi ai şi o familie care depinde de tine, e cu mult mai greu. Ca să nu mai spun că eu speram să fiu decazarmat după trei luni, că aşa era regula pe atunci.

Ce însemna asta?

Păi, puteai să dormi liniştit acasă. Numai că am avut ghinionul să se petreacă faimoasa rebeliune legionară pe 21 ianuarie 1941 şi de atunci ne-au consemnat în cazarmă şi nu mai ieşeam decât duminică după-masă.

Aţi prins războiul pe când eraţi militar?

Da. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul, nici nu terminasem şcoala militară de la Ploieşti, că am şi fost trimişi, cu regimentul fiecăruia, în linia de front. Aşa că am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 şi cu Regimentul 6 “Mihai Viteazul” am ajuns până la Odesa.

Aţi fost martor al masacrului de la Odesa?

Nu. Din fericire, dacă se poate spune aşa, am fost rănit uşor cu câteva săptămâni înainte de căderea Odesei. În luptele acelea, regimentul meu a fost complet distrus. Din 3.000 de oameni nu au mai rămas întregi decât 92.

Să ne întoarcem la Enescu. În ce împrejurări l-aţi văzut?

Se anunţase o permisie de şase zile. Eu eram încartiruit la Tiraspol şi voiam, ca tot soldatul, să plec acasă. În ultima clipă s-a anunţat că permisia a fost anulată. A ieşit o nenorocire. O mulţime de soldaţi au sărit din trenuri, au vrut de disperare să dezerteze şi până la urmă mareşalul Antonescu, realizând că luase o măsură greşită, a revenit adupra ordinului de revocare a permisiei. Eu eram la cazarmă când un superior de-al meu m-a informat că aveam totuşi şase zile libere. Mi-am făcut socoteala că fac patru pe drum, dus-întors, şi eram gata să renunţ. „Uite că e pe câmp un avion care decolează spre Bucureşti. Du-te repede!”, mi-a spus ofiţerul şi am plecat imediat, nu mi-am luat nici bagajele, nici măcar o periuţă de dinţi. Era prima dată când zburam cu avionul. Ne-am înghesuit mai mulţi oameni în avion şi în trei ore am fost la Bucureşti.
I-am făcut o surpriză soţiei mele. Ea cumpărase pentru seara aceea două bilete la Ateneu, la un concert al lui Enescu. Voia să meargă cu o prietenă.

Şi v-aţi dus şi dumneavoastră?

Bineînţeles că prietena s-a sacrificat şi am mers eu în locul ei. Am făcut un duş lung, să scot din mine mirosul de front, m-am îmbrăcat cu o cămaşă curată, uşoară, civilă şi am plecat spre Ateneu.

Ce a cântat Enescu atunci? Mai ţineţi minte?

Cum aş putea uita? Un concert pentru vioară şi orchestră de Beethoven.

Cum a cântat?

Magnific. Nu ştiu dacă de „vină” a fost interpretarea lui sau durerea mea, cert este că am început, eu, bărbat în toată firea, să plâng. Ţin minte şi acum că eram în rândul întâi şi nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, de ruşine, pentru că lacrimile mi se înnodau în barbă. Nu mă mai puteam stăpâni. Diferenţa dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, groaza care pusese stăpânire pe noi toţi şi frumuseţea Ateneului şi sunetul minunat al concertului era mult prea mare. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar şi cele mai dureroase momente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, „pe viu” pe George Enescu.

Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera operei „Oedip”, dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi avea.

Sursa: romanialibera.ro

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ