Îndemn la lectură: Ortodoxia și religia viitorului

0
281

ortodoxiaOrice erezie își construiește propria „spiritualitate”, propria viziune asupra vieții religioase practice. Romano-Catolicismul, de pildă, avea până de curând un anumit pietism și concepții foarte caracteristice, legate de adorarea „sfintei inimi a lui Iisus”, de instituția papalității, de doctrina privitoare la purgatoriu și de sistemul indulgențelor, de revelațiile diferiților „mistici”, și așa mai departe. Un ortodox avizat va recunoaște, în aceste aspecte ale spiritualității catolice moderne, roadele erorilor teologice ale Romei. La rândul său, protestantismul fundamentalist își are propriul mod de a înțelege rugăciunea, are cântările sale caracteristice și propria viziune asupra „renașterii” spirituale;  și în acestea pot fi descoperite manifestări concrete ale unor erori dogmatice fundamentale. Cartea de față se va referi însă la „spiritualitatea” ecumenismului, cea mai însemnată erezie a secolului al XX-lea.

Până de curând. Ecumenismul părea  a  fi ceva atât de artificial și sincretic, încât nu își putea revendica o spiritualitate proprie; programul „liturgic” al întrunirilor ecumenice, mai mult sau mai puțin importante, nu era nimic mai mult decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată.

Prin însăși natura sa însă, erezia ecumenistă –  credința că nu există o Biserică văzută, universală a lui Hristos, ci că o atare structură este abia acum în plin  proces de formare – ceează în sufletele celor căzuți sub influența ei anumite atitudini spirituale în măsură să producă, cu timpul, o „pietate” și o „spiritualitate” ecumenică. Acest lucru pare a se petrece în zilele noastre, când atitudinea de „așteptare” și de „căutare” religioasă tinde să se concretizeze în manifestările unui anumit  „spirit” care produce satisfacție religioasă sufletelor pustiite, rătăcite în deșertul ecumenist, și care dă naștere unei „pietăți” care nu mai este de tip protestant.

Mai cu seamă un capitol a stârnit interes viu printre ortodocși, convingându-i pe unii dintre ei să nu se alăture mișcării „harismatice”, iar pe alții, care luaseră deja parte la asemenea întruniri, să o părăsească. Ei au confirmat multe dintre concluziile articolului. De atunci încoace însă, după cum se arată în periodicul Logosul, editat de Părintele Eusebius Stephanou, mișcarea „renașterii harismatice” din parohiile „ortodoxe” americane a adoptat în întregime limbaajul și practicile unei „reînoiri” protestante, al cărei caracter ne-ortodox îi este evident orcărui observator serios.

… în ciuda mentalității protestante a promotorilor săi, „renașterea harismatică” reprezintă o mișcare „spirituală” ce iese din sfera protestantismului și se îndepărtează de la el. În articolul dedicat ei, o descriam drept mediumism „creștin”, caracter confirmat de constatările mai multor observatori ai fenomenului, și care demonstrează legătura cu noua „spiritualitate ecumenică” din care se naște noua religie necreștină a zilelor noastre.

În vara anului 1974, una dintre mănăstirile americane aparținând Bisericii Ortodoxe Ruse din exil a fost vizitată de un tânăr, ce fusese îndrumat de unul din monarhii de acolo de către un „spirit” care îl însoțea fără încetare. Povestea acestui tânăr a ieșit la iveală în cursul scurtei sale șederi la mănăstire. Provenea dintr-o familie ce practica un protestantism rigid, conservator și sterp din punct de vedere spiritual, iar influiența bunicii sale, de religie penticostală, îl făcuse receptiv la experiențele ”spirituale”: în momentul în care atinsese o Biblie pe care aceasta i-o dăruise, el primise „daruri spirituale” – mai cu seamă că acel „spirit” nevăzut, care îi dădea instrucțiuni precise prin care îi poruncea încotro să meargă. Era acum capabil să-și hipnotizeze interlocutorii, ba chiar să îi facă să leviteze (o însușire pe care îi teroriza pe cunoscuții atei).

Se îndoia uneori că aceste daruri îi erau date de Dumnezeu, însă aceste îndoieli erau spulberate la gândul că„uscăciunea” spirituală dispăruse, că această„ reînoire spirituală” a sa se produsese prin contactul cu Biblia și că viața sa de acum îi părea foarte bogată subaspectul rugăciunii. Dar întâlnind credința ortodoxă la mănăstire, și cu atât mai mult după lectura articolului privitor la „renașterea harismatică”, tânărul a recunoscut că, pentru prima oară, aflase o explicație clară și concretă a experiențelor sale „spirituale”. El a mărturisit chiar că „spiritul”care îl cerceta era, cel mai probabil, un duh rău. Și totuși această constatere nu părea să-l miște prea mult. Cu prilejul unei alte vizite, 2 ani mai târziu, relata că renunțase la activitățile „harismatice”, care acum îi provocau teamă.

Această strânsă legătură dintre experiențele spirituale „creștine” și cele orientale este caracteristică pentru „spiritualitatea ecumenistică” contemporană.

 „Ortodoxia și religia viitorului” (Prefață) – Părintele Serafim Rose

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ