În ce constă modul de existenţă bazat pe ”a fi”?

0
48

great-thingsCei mai mulţi dintre noi cunoaştem mult mai bine modul de existenţă bazat pe ”a avea” decât cel bazat pe ”a fi”, deoarece în cultura noastră posesia este de departe experienţa cea mai frecventă. Dar ceva şi mai important face atât de dificilă definirea modului de existenţă bazat pe a fi în comparaţie cu cel bazat pe a avea, şi anume chiar natura diferenţei dintre cele două moduri de existenţă.

Posesia se referă la lucruri, iar lucrurile sunt fixe şi descriptibile. Fiinţarea se referă la experienţă, iar experienţa umană este în principiu indescriptibilă. Ceea ce poate fi descrisă este persona — masca pe care o purtăm, eul pe care îl prezentăm – pentru că această persona este în esenţă un lucru. În schimb, fiinţa umană nu este o imagine moartă şi de aceea ea nu poate fi descrisă precum un lucru.

De fapt, fiinţa umană nu poate fi descrisă absolut deloc. Într-adevăr, multe se pot spune despre mine, despre caracterul meu, despre orientarea mea generală faţă de viaţă. Această cunoştere perceptivă poate merge foarte departe în înţelegerea şi descrierea structurii mele psihice sau a altei persoane. Dar ceea ce sunt eu în totalitate, individualitatea mea completă, natura mea intrinsecă ce este la fel de unică precum amprentele digitale, nu poate fi niciodată înţeles pe deplin, nici măcar prin empatie, căci nu există două fiinţe absolut la fel. Bariera care mă separă de ceilalţi poate fi depăşită doar printr-o legătură reciprocă reală, vie, întrucât participăm împreună la dansul vieţii. Totuşi, identificarea deplină nu va fi niciodată posibilă.

Nici măcar un singur gest nu poate fi descris pe deplin. Se pot scrie pagini întregi despre zâmbetul Mona Lisei, şi cu toate acestea zâmbetul nu va putea fi surprins în cuvinte — dar asta nu pentru că zâmbetul ei este atât de „misterios”. De fapt, zâmbetul oricărui om este misterios (dacă nu e vorba despre acel zâmbet învăţat, artificial, pe care-l întâlnim la cumpărături). Nimeni nu poate descrie complet expresia de interes, entuziasm, biofilie, ură sau narcisism pe care o poţi vedea în ochii altor persoane, său varietatea expresiilor faciale, umbletul sau intonaţiile oamenilor.

A fi activ

Premisele modului de existenţă bazat pe a fi sunt independenţa, libertatea şi prezenţa raţiunii critice. Caracteristica sa fundamentală este aceea de a fi activ, nu în sensul unei activităţi orientate spre exterior, care te ţine ocupat, ci în sensul unei activităţi interioare, care foloseşte în mod productiv resursele umane. A fi activ înseamnă să dai expresie aptitudinilor, talentelor, bogăţiei şi darurilor naturale cu care a fost înzestrată fiinţa umană — în măsură mai mare sau mai mică. A fi activ înseamnă să te reînnoieşti permanent, să creşti, să curgi, să iubeşti, să transcenzi închisoarea eului, să fii interesat, să te străduieşti, să dăruieşti. Dar niciuna dintre aceste experienţe nu poate fi exprimată plenar în cuvinte. Cuvintele sunt vase umplute cu o experienţă care debordează. Cuvintele indică spre o experienţă; ele nu sunt experienţa însăşi. Din momentul în care începem să exprimăm experienţa în gânduri şi cuvinte, experienţa s-a dus: s-a uscat, e moartă, a devenit un biet gând. Din această cauză fiinţarea nu poate fi descrisă în cuvinte, ea poate fi comunicată doar prin împărtăşirea experienţei. În structura bazată pe a avea, cuvântul mort este cel care guvernează; în structura bazată pe a fi guvernează experienţa vie şi inexprimabilă. (Bineînţeles, în modul bazat pe a fi există şi gândire, dar şi ea este vie şi productivă.)

Probabil că modul de existenţă bazat pe a fi poate fi cel mai bine descris printr-un simbol sugerat de Max Hunziger: un geam are culoare albastră deoarece, atunci când este luminat de razele soarelui, el absoarbe toate celelalte culori. Aceasta înseamnă că geamul este „albastru” tocmai pentru că lasă să treacă razele albastre. Astfel, el este numit nu după ceea ce are, ci după ceea ce lasă să transpară din sine.

Modul de existenţă bazat pe a fi poate să se manifeste doar în măsura în care renunţăm la modul de viaţă bazat pe a avea, adică la nonexistenţă — când nu mai căutăm siguranţa şi identitatea cramponându-ne de ceea ce avem, nu mai „stăm” pe posesiunile noastre şi nu ne mai agăţăm de eul şi averile noastre. A fi presupune a renunţa la egocentrism şi egoism, sau, aşa cum spun adesea misticii, a deveni „gol” si „sărac”.

Dar cei mai mulţi oameni consideră că este prea dificil sa renunţe la orientarea lor bazată pe a avea; orice încercare de a face asta le provoacă o anxietate intensă, le daă senzaţia că renunţă la toată siguranţa lor şi că se aruncă într-un ocean, deşi nu ştiu să înoate. Ei nu realizează faptul că, odată ce au renunţat la cârja proprietăţii, pot începe să-şi folosească propriile puteri şi sa meargă singuri. Ceea ce îi reţine este iluzia ca nu vor putea merge pe propriile picioare, că vor cădea dacă nu se vor sprijini de lucrurile pe care le au. Ei sunt precum copilul care după ce a căzut pentru prima dată în apă, seteme că nu va putea umbla singur. Dar natura şi ajutorul uman îi împiedică pe oameni să devină infirmi. Aceia care cred ca vor cădea dacă nu se sprijină în cârjele posesiunilor au şi ei nevoie de un dram de ajutor din partea semenilor.

Activitate şi pasivitate

Faptul de a fiinţa, aşa cum a fost descries până acum, implcă facultatea de a fi active; pasivitatea exclude fiinţarea. Totuşi,”active” şi “pasiv”se află printer acele cuvinte pe care oamenii le înţeleg greşit, deoarece în zilele noastre semnificaţia loreste complet diferită de aceea pe care o aveau în timpul Antichităţii clasice, Evului Mediu şi Renaşterii timpurii. Pentru a înţelege conceptul fiinţării, trebuie să lămurim ce înţelegem prin activitate şi pasivitate. În accepţiunea modern, activitatea este definită în mod obişnuit ca o calitate a comportamentului care determină un effect vizibil al cheltuielii de energie. De exemplu, fermierii care-şi cultivă pământurile sunt consideraţi activi; la fel şi muncitorii de la liniile de producţie, vânzătorii care-şi conving clienţii să cumpere, investitorii care investesc banii proprii sau ai altora, medicii care-şi tratează pacienţii, funcţionarii care vând timbre poştale şi birocraţii care arhivează documente. Cu toate că unele din aceste activităţi reclamă mai mult interes şi concentrare decât altele, aceasta nu contează din punctul de vedere al „activităţii”. În linii mari, activitatea este acel comportament social recunoscut, îndreptat spre un anumit scop, care duce la schimbări sociale utile.

„Activitatea” în sens modern se referă doar la comportament, nu şi la persoana din spatele comportamentului. Nu are nicio importanţă dacă oamenii sunt activi pentru că sunt impusionaţi de o forţă exterioară, precum sclavii, sau de o pornire interioară, precum persoana mânată de anxietate. Nu contează dacă sunt interesaţi de munca lor, ca un tâmplar sau ca un scriitor creativ, ca un om de ştiinţă sau ca un grădinar; sau dacă nu au o satisfacţie interioară pentru ceea ce fac, precum muncitorul de la linia de asamblare sau funcţionarul poştal.

Sensul modern al activităţii nu face nicio distincţie între activitate şi faptul de a fi doar ocupat. Dar între cele două există o diferenţă fundamentală, care corespunde termenilor „alienat” şi „nealienat” în raport cu activităţile desfăşurate. În activitatea alienată eu nu mă experimentez pe mine însumi ca subiect care face acţiunea; mai degrabă experimentez rezultatul activităţii mele — şi pe acela ca pe ceva aflat „acolo”, separat de mine şi situat deasupra mea şi împotriva mea.

În activitatea alienată eu nu sunt „activ” în adevăratul sens al cuvântului; de fapt, forţele externe şi interne acţionează asupra mea. Eu m-am separat de rezultatul activităţii mele. Cel mai bun caz observabil de activitate alienată în domeniul psihopatologiei este acela al persoanelor compulsiv-obsesionale. Forţate de o nevoie internă să facă ceva împotriva voinţei lor — de exemplu, să numere paşii, să repete anumite fraze, să desfăşoare anumite ritualuri secrete — acestea pot fi extrem de active în urmărirea acestui ţel; dar, după cum a demonstrat pe larg investigaţia psihanalitică, ele sunt conduse de o forţă interioară de care nu sunt conştiente. Un exemplu la fel de clar de activitate alienată este comportamentul posthipnotic. Persoanele aflate sub sugestie hipnotică, cărora li s-a cerut să facă un anumit lucru atunci când se trezesc din transă, vor face acest lucru fără a fi conştiente de faptul că nu fac ceea ce vor ele, ci doar urmează ordinele primite anterior de la hipnotizator.

În activitatea nealienată, eu mă experimentez pe mine însumi ca subiect al activităţii mele. Activitatea nealienată este un proces care dă naştere la ceva, care produce ceva şi rămâne în legătură cu ceea ce produce. Aceasta implică, de asemenea, că activitatea mea este o manifestare a puterilor mele, că eu, activitatea mea şi rezultatul activităţii mele suntem una. Eu numesc această activitate nealienată activitate productivă.

„Productiv”, în sensul folosit aici, nu se referă la capacitatea de a crea ceva nou şi original, aşa cum ar face un artist sau un om de ştiinţă. Nu se referă nici la produsul activităţii mele, ci la calitatea acesteia. Un tablou sau un tratat ştiinţific poate fi complet neproductiv, adică steril; pe de altă parte, procesele care se desfăşoară în interiorul persoanelor conştiente de ele însele în profunzime, sau care „văd” cu adevărat un copac şi nu doar privesc la el, sau care citesc o poezie şi trăiesc pe deplin sentimentele pe care poetul le-a exprimat în cuvinte — aceste procese pot fi foarte productive, deşi nimic nu este „produs”. Activitatea productivă denotă starea de activare internă; ea nu are neapărat legătură cu crearea unei opere de artă, a unei teorii ştiinţifice sau a unui lucru „util”. Productivitatea este o orientare de caracter de care toate fiinţele umane sunt capabile, în măsura în care nu suferă de afecţiuni emoţionale. Persoanele productive animă tot ceea ce ating. Ele dau naştere propriilor aptitudini şi aduc la viată alte persoane şi lucruri.

Atât „activitatea”, cât şi „pasivitatea” pot avea două înţelesuri total diferite. Activitatea alienată, care doar ne menţine ocupaţi, este de fapt „pasivitate” din punctul de vedere al productivităţii, în timp ce pasivitatea, care nu are rolul de a ne ţine ocupaţi, poate fi o activitate nealienată. Acest lucru este dificil de înţeles în prezent, deoarece mai toate activităţile sunt „pasivităţi” alienate, în timp ce pasivitatea productivă este rareori experimentată.

Activitate – pasivitate, în viziunea filosofilor

În tradiţia filosofică a societăţii preindustriale, conceptele de lactivitate” şi „pasivitate” nu au fost folosite în sensul lor actual. Nici nu ar fi fost posibil, deoarece alienarea muncii nu ajunsese la un nivel comparabil cu cel din zilele noastre.

Din acest motiv, filosofi precum Aristotel nici măcar nu fac o distincţie clară între „activitate” şi „faptul de a rămâne ocupat”. În Atena, munca alienată cădea doar în sarcina sclavilor; munca implica efort fizic pare să fi fost exclusă din conceptul praxis („practică”), termen care se referă doar la tipul de activitate pe care un om liber o poate desfăşura şi pe care Aristotel l-a folosit pentru a desemna activitatea realizată în mod liber de către individ. (A se vedea Nicholas Lobkowicz, Theory and Practice.) Având în vedere acest cadru de referinţă, problema muncii alienate, de rutină şi lipsită de semnificaţie pentru individ, cu greu ar fi putut deveni o realitate pentru cetăţenii liberi ai Atenei. Libertatea lor implica exact aceste lucruri, pentru că, nefiind sclavi, activitatea pe care o desfăşurau era productivă şi plină de sens.
Faptul că Aristotel nu împărtăşea conceptele noastre actuale de „activitate” şi „pasivitate” devine absolut clar dacă vom avea în vedere faptul că, pentru el, forma cea mai înaltă de praxis, adică de activitate — aflată chiar mai presus de activitatea politică -, este reprezentată de viaţa contemplativă, dedicată căutării adevărului. Ideea potrivit căreia contemplarea ar fi un fel de inactivitate era pentru el de neconceput. Aristotel considera viaţa contemplativă ca fiind punerea în act a părţii celei mai bune din noi, a rzous-ului (a intelectului). Sclavul se poate bucura de plăcerea sexuală, la fel ca oamenii liberi. Dar eudaimonia (fericirea, starea de bine) constă mi în plăceri, ci într-o activitate conformă cu virtutea (Etica nicomahică, 1177a).

Ca şi în cazul lui Aristotel, poziţia lui Toma din Aquino este în opoziţie cu conceptul modern de „activitate”. Şi pentru Toma, viaţa dedicată păcii lăuntrice şi cunoaşterii spirituale, vita contemplativa, este cea mai înaltă formă de activitate umană. El admite însă şi viaţa cotidiană, vita activa, a omului simplu, este valoroasă şi poate conduce la fericire (beatitude), doar dacă – şi această calitate este fundamentală – scopul spre care sunt dirijate toate activităţile omului este fericirea, iar omul este capabil să-şi controleze pasiunile şi trupul (Toma din Aquino, Summa, 2-2:182,183; 1-2:4,6).
Dar discuţia despre vita contemplativa şi vita activa merge mult mai departe. Pentru că în timp ce atitudinea lui Toma este una de compromis, autorul Norului Necunoaşterii, contemporan cu Meister Eckhart, argumentează energic împotriva valorii vieţii active, deşi Eckhart a pledat foarte mult în favoarea ei. Contradicţia nu este însă atât de puternică pe cât ar părea, deoarece toţi sunt de acord că activitatea este „sănătoasă” doar atunci când exprimă şi este înrădăcinată în trebuinţele etice si spirituale. Din acest motiv, toţi aceşti învăţători consideră că starea de a fi ocupat, adică activitatea separată de fundamentul spiritual al oamenilor, trebuie respinsă.

Ca om şi gânditor, Spinoza a întruchipat, cu aproape patru secole mai târziu, spiritul şi valorile caracteristice epocii în care a trăit Eckhart; dar şi el a observat cu atenţie schimbările ce au avut loc în societate şi transformările suferite de omul obişnuit. Spinoza a fost fondatorul psihologiei ştiinţifice şi unul dintre descoperitorii dimensiunii inconştientului; cu această cunoaştere îmbogăţită, el a analizat diferenţa dintre activitate şi pasivitate într-un mod mai sistematic şi mai precis decât o făcuseră predecesorii săi.

În lucrarea Etica, Spinoza face distincţia dintre activitate si pasivitate (a acţiona şi a suferi), considerându-le două aspecte fundamentale ale funcţionării minţii. Primul criteriu pentru acţiune este acela că acţiunea derivă din natura umană: „Spun că noi suntem activi când se întâmplă ceva în noi sau în afară de noi şi a carui cauză adevărată suntem noi, adică atunci când în noi sau în afară de noi urmează din propria noastră natură ce care poate fi cunoscut clar şi distinct numai prin aceasta. Dimpotrivă, spunem că suntem pasivi, când noi suntem numai în parte cauza a ceea ce se întâmplă în noi sau a ceea ce urmează din natura noastră” (Etica, Partea a treia, def. 2).

Aceste afirmaţii sunt dificile pentru cititorul modern care este obişnuit să creadă că termenul de „natură umană” nu poate fi pus în corespondenţă cu niciun fel de date de ordin empiric. Dar pentru Spinoza, ca şi pentru Aristotel, această problemă nu s-a pus niciodată; si nu se pune nici pentru unii neurofiziologi, biologi si psihologi contemporani. Spinoza consideră că natura umană este tot atât de caracteristică pentru fiinţa umană pe cât este natura cabalină pentru un cal; în plus, bunătatea sau răutatea, succesul sau eşecul, bunăstarea sau suferinţa, activitatea sau pasivitatea depind de măsura în care persoanele reuşesc să atingă dezvoltarea optimă a naturii proprii. Realizarea optimă a naturii unei specii (în cazul oamenilor, a naturii umane) reprezintă scopul vieţii; cu cât ajungem mai aproape de modelul naturii umane, cu atât mai mari sunt libertatea şi starea noastră de bine.

În modelul fiinţei umane propus de Spinoza, activitatea este inseparabilă de un alt atribut: raţiunea. Dacă vom acţiona în concordanţă cu condiţiile existentei noastre şi vom fi conştienţi că aceste condiţii sunt cele reale şi necesare, atunci vom putea cunoaşte adevărul despre noi înşine. „Sufletul nostru este activ în unele Privinţe, iar în altele este pasiv; anume, întrucât are idei adecvate, sufletul este cu necesitate activ în unele privinţe, iar întrucât are idei neadecvate, el este cu necessitate pasiv în alte privinţe” (Etica, Partea a treia, prop. 1).

Dorinţele sunt clasificate în active şi passive (actions şi passions). Primele sunt înrădăcinate în stările existenţei noastre (în modificările natural, nu patologice ale stării patologice); cele din urmă nu sunt înrădăcinate în acest fel, ci sunt cauzate de condiţiile perturbatoare interne şi externe). Primele există în măsura în care suntem liberi; cele din urmă sunt cauzate de forţele interne şi externe. Toate „afectele active” sunt în mod necesar bune: „pasiunile” pot fi bune sau rele. Potrivit lui Spinoza, activitatea, raţiunea, libertatea, bunăstarea, bucuria şi autoperfecţionarea sunt legate într-un mod inseparabil — aşa cum sunt şi pasivitatea, naţionalitatea, sclavia, tristeţea, lipsa de putere şi toate tendinţele contrare nevoilor naturii umane (Etica, Partea a patra, Adaos la cap. II, III, V; prop. XL, XLII).

Ideile lui Spinoza despre pasiuni şi pasivitate pot fi înţelese pe deplin dacă trecem mai departe la ultimul — şi cel mai modern — pas al gândirii sale: acela că a fi mânat de pasiuni iraţionale înseamnă a fi bolnav mental, în măsura în care ajungem la o dezvoltare optimă, nu suntem doar (relativ) liberi, puternici, raţionali şi bucuroşi, ci suntem şi sănătoşi mental; în măsura în care nu reuşim să atingem acest ţel, suntem lipsiţi de libertate, slabi, fără raţiune şi deprimaţi. În opinia mea, Spinoza a fost primul gânditor modern care a postulat faptul că sănătatea şi boala mentale sunt rezultatul unui mod de viaţă corect, respectiv greşit.

Pentru Spinoza, sănătatea mentală este în ultimă instanţă o manifestare a unui mod de viaţă corect; boala mentală, un simptom al eşecului de a trăi potrivit cerinţelor naturii umane. „Dar, când avarul nu se gândeşte la nimic decât la câştig şi la bani, iar ambiţiosul la mărire etc, aceştia nu sunt socotiţi că aiurează pentru că sunt de obicei nesuferiţi şi sunt consideraţi odioşi. Însă, în realitate, avariţia, ambiţia, senzualitatea etc. sunt specii de halucinaţie, deşi nu sunt socotite printre boli” (Etica, Partea a patra, prop. XLIV). În această afirmaţie, atât de străină pentru modul de gândire al timpurilor noastre, Spinoza consideră că pasiunile care nu corespund nevoilor naturii umane sunt patologice; de fapt, el merge până într-acolo încât le consideră o formă de nebunie, de „halucinaţie”.

Conceptele de activitate şi pasivitate ale lui Spinoza pot fi indicate într-o critică radicală adusă societăţii industriale. În contrast cu convingerea actuală că persoanele mânate de lăcomia pentru bani, posesiuni sau faimă sunt normale şi bine adaptate, acestea erau considerate de Spinoza ca total pasive şi fundamental bolnave. Persoanele „active” în accepţiunea lui Spinoza, pe care el le-a personificat prin modul său de viaţă, au devenit astăzi excepţii şi sunt suspectate într-o oarecare măsură ca fiind „nevrotice”, deoarece sunt extrem de puţin adaptate la aşa-numita activitate normală.

Fiinţarea ca realitate

Până acum am descris semnificaţia fiinţării prin opoziţie cu modul de viaţă bazat pe a avea. Dar mai există o semnificaţie, la fel de importantă, care rezulta din analiza fiinţării în raport cu aparenţa. Dacă eu par a fi binevoitor, dar bunăvoinţa mea este doar o mască cu care îmi acopăr caracterul abuziv – dacă par a fi curajos deşi sunt doar extrem de înfumurat sau poate suicidar dacă par a-mi iubi ţara, dar îmi urmăresc interesele egoiste, atunci aparenţa, cu alte cuvinte comportamentul meu făţiş, este într-o puternică contradicţie cu realitatea forţelor care mă motivează.

Comportamentul meu este diferit de caracterul meu. Structura mea de caracter, adevărata motivaţie a comportamentului meu, constituie fiinţa mea adevărată. Comportamentul meu îmi poate reflecta parţial fiinţa, dar de obicei el este o mască pe care o am şi pe care o port pentru a-mi atinge scopurile personale. Behaviorismul analizează această mască de parcă ar fi o informaţie ştiinţifică de nădejde; adevărata cunoaştere se focalizează pe realitatea interioară, care de obicei nu este nici conştientă, nici direct observabilă. Acest concept al fiinţei ca ceea ce trebuie „demascat”, după cum a fost exprimat de Eckhart, este central pentru gândirea lui Spinoza şi Marx şi reprezintă descoperirea fundamentală a lui Freud.

Înţelegerea discrepanţei dintre comportament şi caracter, dintre masca pe care o am şi realitatea pe care o ascunde, este principala realizare a psihanalizei freudiene. Freud a conceput o metodă (asociaţia liberă de idei, analiza viselor, transferul şi rezistenţa) menită sa descopere dorinţele pulsionale (în esenţă, de ordin sexual) refulate în copilăria timpurie. Chiar şi atunci când descoperirile mai recente din domeniul teoriei şi terapiei psihanalitice au continuat să scoată în evidenţă cu precădere evenimentele traumatice din domeniul relaţiilor interpersonale timpurii în detrimentul celor aparţinând vieţii pulsionale, principiul a rămas acelaşi, ceea ce este refulat sunt dorinţele şi fricile traumatice timpurii şi – după cum cred – dorinţele şi fricile apărute mai târziu; modalitatea de însănătoşire, deci de eliberare de anumite simptome sau de o indispoziţie mai general rezidă în aducerea la lumină a materialului refulat. Cu e cuvinte, refulările sunt alcătuite din elementele iraţionale, infantile şi individuale ale experienţei.

Pe de altă parte, ideile obişnuite cu privire la ceea ce înseamnă un cetăţean „normal”, adică adaptat din punct de vedere social, ar fi trebuit să fie raţionale şi să nu să aibă nevoie de o analiză abisală. Dar nu acesta este adevărul. Motivaţiile conştiente, ideile şi convingerile noastre sunt un amestec de informaţii false, judecăţi tendenţioase, pasiuni iraţionale, raţionalizări şi prejudecăţi, în care plutesc bucăţele de adevăr care ne asigură, deşi nu este adevărat, că întregul amestec este real. Procesul de gândire încearcă să organizeze această hazna de iluzii potrivit legilor logicii şi plauzibilităţii. Acest nivel de conştiinţă ar trebui să reflecte realitatea; el este harta pe care o folosim pentru a ne organiza viaţa. Această hartă falsă nu este refulată. Ceea ce refulăm este cunoaşterea realităţii, cunoaşterea a ceea ce este adevărat. Aşa că, dacă ne întrebăm Ce este inconştientul? răspunsul trebuie să fie: în afară de pasiunile iraţionale, aproape întreaga cunoaştere a realităţii. Inconştientul este în esenţă determinat de societate, care produce pasiuni iraţionale şi furnizează membrilor săi diferite tipuri de ficţiuni, forţând astfel adevărul să devină prizonierul pretinsei raţionalităţi.

Când afirmăm că adevărul este refulat, ne bazăm bineînţeles pe premisa că noi cunoaştem adevărul, dar refulăm această cunoaştere; cu alte cuvinte, că există o „cunoaştere inconştientă”. Experienţa mea în psihanaliză – după ce i-am analizat pe alţii, dar şi pe mine însumi – îmi confirmă faptul că acest lucru este adevărat. Noi percepem realitatea, şi nici nu s-ar putea altfel. Asa cum simţurile noastre sunt organizate pentru a vedea, a auzi, a mirosi şi a atinge atunci când suntem în contact cu realitatea, raţiunea noastră este structurată în aşa fel încât să recunoască realitatea, adică sa vadă lucrurile aşa cum sunt, să perceapă adevărul. Desigur, mă refer la acea parte a realităţii care necesită utilizarea unor instrumente sau metode ştiinţifice pentru a putea fi percepută. Mă refer la ceea ce poate fi recunoscut prinntr-o „privire” focalizată, şi în special la realitatea din noi şi din alţii. Ştim când întâlnim o persoană periculoasă sau pe cineva în care putem avea deplină încredere; ştim când suntem minţiţi, exploataţi sau păcăliţi, sau când ne-am amăgit pe noi înşine. Ştim aproape tot ceea ce este important să ştim despre comportamentul uman, aşa cum şi strămoşii noştri posedau o cunoaştere remarcabilă despre mersul stelelor. Dar în timp ce ei erau conştienţi de cunoaşterea lor şi o foloseau, noi ne reprimăm imediat această cunoaştere, deoarece, dacă am fi conştienţi, viaţa ar deveni prea dificilă şi, aşa cum ne convingem pe noi înşine, prea „periculoasă”.

Dovada acestei afirmaţii este uşor de aflat. Ea există în multe din visele prin care pătrundem în profunzime în esenţa noastră şi a altor oameni, esenţă care pe timpul zilei ne scapă complet. Ea poate fi demonstrată prin acele reacţii frecvente în care dintr-odată vedem pe cineva într-o lumină nouă şi apoi avem sentimentul că am posedat această cunoaştere întotdeauna. Poate fi găsită în fenomenul rezistenţei atunci când un adevăr dureros ameninţă să iasă la suprafaţă: în lapsusuri, în exprimările nepotrivite, în stările de transă sau în împrejurările în care o persoană spune ceva ca pentru sine, ceva ce contravine convingerilor pe care pretinde că le-a avut dintotdeauna, dar un moment mai târziu pare că a uitat de afirmaţia sa. Într-adevăr, noi folosim o mare cantitate de energie pentru a ascunde de noi înşine ceea ce ştim, iar gradul de refulare a acestei cunoaşteri cu greu poate fi subestimat. O legendă talmudică a exprimat acest concept al refulării adevărului  într-o formă poetică: când se naşte un copil, un înger îi atinge capul pentru a-l face să uite adevărul pe care îl cunoaşte în momentul naşterii. În cazul în care copilul nu a uitat, viaţa sa va deveni insuportabilă.

Întorcându-ne la teza noastră principală: fiinţarea se referă la imaginea reală, nu la cea falsificată şi iluzorie. De aceea, orice încercare de a contribui la creşterea capacităţii noastre de a fiinţa înseamnă o cunoaştere sporită a sinelui, a altora, a lumii din jurul nostru. Principalele ţeluri etice ale iudaismului şi creştinismului – învingerea urii si lăcomiei – nu pot fi realizate fără un alt factor care are un rol central în budism, dar şi o anumita influenţă în iudaism şi creştinism: calea către „a fi” presupune pătrunderea în profunzime şi cunoaşterea realităţii interioare.

Voinţa de a oferi, de a împărtăşi şi de a sacrifica

În societata contemporană, modul de existenţă bazat pe a avea se presupune a fi înrădăcinat în natura umană şi, de aceea, el nu pare să nu poată fi schimbat. Aceeaşi idee este exprimată şi de dogma potrivit căreia oamenii sunt în esenţă leneşi şi pasivi, nu vor să muncească sau să facă altceva, decât dacă sunt mânaţi de imboldul unui câştig material… sau de foame… sau de teama de a nu fi pedepsiţi. Această dogmă, deşi pusă de mulţi la îndoială, determină metodele noastre de educaţie şi munca. Dar ea nu este nimic altceva decât o expresie a dorinţei de a demonstra valoarea organizării noastre sociale şi de a arăta că ea derivă din necesităţile naturii umane. Pentru membrii numeroaselor societăţi din trecut şi prezent, conceptul de lene originară şi de egoism înnăscut ar fi tot atât de fantastic pe cât este pentru opusul său.

Adevărul este acela că atât modul de existentă bazat pe a fi, cât şi cel bazat pe a avea sunt potenţialităţi ale naturii umane, că nevoia noastră biologic de supravieţuire tinde să promoveze modul bazat pe a avea dar egoismul şi lenea nu sunt singurele tendinţe inerente fiinţei umane.

Noi, oamenii, avem o dorinţă inerentă si adânc înrădăcinată de a fi: de a ne exprima facultăţile noastre de a fi activi, de a fi în legătură cu ceilalţi, de a scăpa de închisoarea egoismului. Adevărul acestei afirmaţii se sprijină pe atât de multe dovezi, încât s-ar putea umple cu uşurinţă o carte. D.O. Hebb a formulat esenţa problemei in forma sa cea mai generală afirmând că singura problemă comportamentală este aceea de a justifica inactivitatea, nu activitatea. Următoarele date sprijină această teză generală:
1. Datele asupra comportamentului animal. Experimentele şi observaţiile directe arată că multe specii abordează sarcinile dificile cu plăcere, chiar si atunci când nu se oferă recompense materiale.
2. Experimentele neurofiziologice demonstrează că activitatea este inerentă celulelor nervoase.
3. Comportamentul infantil. Studii recente pun în evidenţă capacitatea şi nevoia copiilor mici de a răspunde activ la stimuli complicaţi – descoperiri contrare presupunerii lui Freud potrivit căreia copilul mic experimentează stimulul extern ca pe o ameninţare în faţa căreia îşi mobilizează agresivitatea pentru a o îndepărta.
4. Comportamentul de învăţare. Multe studii arată că adolescenţii şi copiii sunt leneşi, deoarece materialul învăţare le este prezentat într-o manieră seacă şi lipsită de viaţă, care nu este capabilă să le trezească un interes autentic; dacă presiunea şi plictiseala sunt îndepărtate, iar materialul este prezentat într-o manieră vie, atunci aceştia vor depune o activitate remarcabilă si vor demonstra iniţiativă.
5. Comportamentul în muncă. Experimentul clasic al lui E. Mayo a demonstrat că şi munca plictisitoare devine interesantă dacă muncitorii ştiu că iau parte la un experiment condus de o persoană energică şi înzestrată, care are capacitatea de a le stârni curiozitatea şi participarea. Acelaşi lucru a fost pus în evidenţă într-o serie de fabrici din Europa şi Statele Unite. Stereotipul managerilor în privinţa lucrătorilor este acesta: muncitorii nu sunt cu adevărat interesaţi să participe în mod activ; tot ceea ce vor ei sunt salarii mai mari, de aceea acordarea unor procente din profit poate fi un stimulent pentru productivitate, dar nu pentru participare. Cu toate că managerii au dreptate în ceea ce priveşte metodele de lucru pe care le oferă, experienţa a demonstrat – şi a convins nu puţini manageri – că, dacă muncitorii pot fi cu adevărat activi, responsabili şi informaţi cu privire la rolul lor în procesul productiv, cei neinteresaţi anterior se vor schimba considerabil şi vor demonstra un grad remarcabil de inventivitate, activitate, imaginaţie şi satisfacţie.
6. Bogăţia de date care se găseşte în viaţa socială şi politică. Credinţa că oamenii nu vor să facă sacrificii este total greşită. Când Churchill a anunţat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial că cere de la cetăţenii britanici sânge, sudoare, şi lacrimi, el nu i-a descurajat, ci, dimpotrivă, a făcut apel la dorinţa lor umană adânc înrădăcinată de a face sacrificii, de a renunţa la ei înşişi. Reacţia britanicilor – ca si a germanilor şi ruşilor – faţă de bombardamentele haotice ale centrelor populate de către beligeranţi demonstrează că suferinţa nu le-a slăbit spiritul; ea le-a întărit rezistenţa, iar cei care au crezut că printr-un bombardament înfricoşător ar putea slăbi moralul duşmanului şi vor putea sfârşi mai repede războiul s-au înşelat.

Totuşi, este ceva trist pentru civilizaţia noastră să observăm faptul că războiul şi suferinţa, şi nu traiul pe timp de pace, pot mobiliza disponibilitatea omului de a face sacrificii, în timp ce vremurile de pace par să încurajeze mai ales egoismul. Din fericire, există şi pe timp de pace situaţii în care tendinţele umane de împărtăşire şi solidaritate se manifestă în comportamentul individual. Grevele muncitorilor, în special până la Primul Război Mondial, sunt exemple de un astfel de comportament în esenţă nonviolent. Muncitorii doreau salarii mai mari, dar în acelaşi timp îşi asumau un risc şi acceptau greutăţile cumplite pentru a putea lupta pentru demnitatea lor Şi pentru a experimenta satisfacţia solidarităţii umane. Greva nu era doar un fenomen economic, ci şi „religios”. Cu toate că şi astăzi au loc astfel de greve, majoritatea au la bază raţiuni de ordin economic, deşi recent a început sa crească şi numărul grevelor pentru condiţii de muncă mai bune.

Nevoia de a oferi şi de a împărţi cu alţii, precum si disponibilitatea de a face sacrificii pentru alţii se mai întâlnesc încă printre membrii anumitor profesii, cum sunt asistentele medicale, medicii, călugării şi călugăriţele. Ţelurile de a ajuta şi a face sacrificii sunt pentru mulţi dintre aceştia, deşi nu pentru majoritatea, doar vorbe goale; totuşi, caracterul unui număr însemnat dintre aceste persoane corespunde valorilor pe care le declară. Aceleaşi valori le găsim exprimate în cadrul multor comunităţi care s-au perindat de-a lungul secolelor, fie ele religioase, socialiste sau umaniste. Găsim dorinţa de a oferi la oamenii care donează sânge voluntar (fără plată), precum şi în multe situaţii cand oamenii îsi riscă propria viaţă pentru a o salva pe a altcuiva. Găsim manifestarea dorinţei de a oferi la oamenii care iubesc cu adevărat. „Iubirea falsă”, adică egoismul reciproc împărtăşit, îi face pe oameni şi mai egoişti (şi aceasta se întâmplă destul de des).

Dragostea sinceră sporeşte capacitatea de a iubi şi de a dărui. Adevăratul îndrăgostit iubeşte întreaga lume, atunci când oferă iubirea sa unei anumite persoane.

Invers, descoperim că destul de mulţi oameni, mai ales tineri, nu pot suporta luxul şi egoismul care-i înconjoară în familiile lor bogate. Împotriva aşteptărilor părinţilor, care consideră că copiii lor „au tot ce-şi doresc”, aceştia se revoltă împotriva existenţei lor moarte şi însingurate. Căci, de fapt, ei nu au tot ceea ce-si doresc și-și doresc ceea ce nu au.

Remarcabile exemple de astfel de oameni din trecut sunt fiii si fiicele familiilor bogate din Imperiul Roman, care au îmbrăţişat religia sărăciei şi a iubirii. Un exemplu mai recent (din a doua jumătate a secolului al XlX-lea) este acela al fiilor si fiicelor clasei de sus a societăţii ruseşti (narodnicii) care simpatizau cu cei năpăstuiţi. Nemaiputând să suporte viata de trândăvie şi nedreptate în care s-au născut, aceşti tineri şi-au părăsit familiile şi s-au alăturat ţăranilor săraci, au trăit alături de ei şi au contribuit la punerea bazelor luptei revoluţionare în Rusia.

Putem fi martorii unui fenomen similar în rândurile fiilor şi fiicelor oamenilor înstăriţi din Statele Unite şi Germania, care consideră viaţa pe care o duc în sânul familiei lor, unde nimic nu le lipseşte, ca fiind plictisitoare şi lipsită de semnificaţie. Dar, mai mult decât atât, aceştia consideră asprimea lumii faţă de cei săraci şi alunecarea spre războiul nuclear de dragul egoismului ca fiind de nesuportat. Astfel, ei pleacă din mediul lor familial în căutarea unui nou stil de viaţă, dar rămân ne satisfăcuţi, deoarece niciun efort constructiv nu pare să dea roade. Mulţi dintre ei au fost iniţial indivizii cei mai idealişti şi mai sensibili din tânăra lor generaţie; dar în acest moment, lipsiţi de tradiţie, maturitate, experienţă şi înţelepciune politică, devin disperaţi, îşi supraestimează în mod narcisic propriile capacităţi şi posibilităţi şi încearcă să atingă imposibilul prin utilizarea forţei. Ei formează aşa-numitele grupuri revoluţionare şi se aşteaptă să salveze lumea prin acte de terorism şi distrugere, fără să vadă că nu fac altceva decât să contribuie la tendinţa generală de violenţă şi cruzime. Şi-au pierdut capacitatea de a iubi si au mocuit-o cu dorinţa de a-şi sacrifica viaţa. (Sacrificiul de sine este adesea o soluţie pentru indivizii care-şi doresc ardoare să iubească, dar care şi-au pierdut această capacitate şi văd în sacrificial vieţii lor experienţă de iubire de înaltă trăire.) Dar aceşti tineri dispuşi să se sacrifice sunt foarte diferiţi de martirii plini de iubire, care vor să trăiască deoarece iubesc viaţa şi care acceptă moartea doar atunci când sunt forţaţi să se trădeze pe ei înşişi. Tinerii de azi dispuşi să se sacrifice sunt acuzaţii, dar şi acuzatorii, care arată că în cadrul sistemului nostru social unii dintre tinerii cei mai buni devin atât de izolaţi şi lipsiţi de speranţă încât nu le mai rămâne altceva de făcut decât să se îndrepte spre distrugere şi fanatism pentru a putea scăpa de nefericirea lor.

Dorinţa omenească de a experimenta uniunea cu ceilalţi este înrădăcinată în condiţiile specifice de existenţă care caracterizează specia umană şi ea este una dintre motivaţiile cele mai puternice ale comportamentului uman. Prin minimalizarea şedinţelor instinctuale şi dezvoltarea maximă a capacităţii de a raţiona, noi, fiinţele umane, ne-am pierdut legătura originară cu natura. Pentru a nu ne simţi total izolaţi — fapt care ne-ar condamna la nebunie — avem nevoie să găsim o nouă unitate: cu celelalte fiinţe umane şi cu natura. Această nevoie umană de reuniune cu ceilalţi este experimentată în multe feluri: în legătura simbiotică cu mama, cu un idol, cu tribul, cu naţiunea, cu clasa, cu religia, cu frăţia, cu organizaţia profesională. Desigur, aceste legături adesea se suprapun şi capătă o formă extatică, aşa cum se întâmplă în cadrul anumitor secte religioase, al unor grupuri de linşaj sau în răbufnirile isteriei naţionale pe timp de război. De exemplu, izbucnirea Primului Război Mondial a prilejuit una din cele mai drastice forme de astfel de „uniune”. Brusc, de la o zi la alta, oamenii au renunţat la convingerile lor de o viaţă privind pacifismul, antimilitarismul şi socialismul; oamenii de ştiinţă au lepădat toată pregătirea lor în direcţia obiectivitătii, a gândirii critice şi a imparţialităţii pentru a se alătura marelui Noi.

Rezumând, putem spune că frecvenţa şi intensitatea dorinţei de a împărtăşi, de a oferi şi de a sacrifica nu sunt surprinzătoare dacă avem în vedere condiţiile de existenţă a speciei umane. Ceea ce este surprinzător este faptul că aceste nevoi pot fi atât de refulate încât fac ca actele de egoism din societăţile industriale (şi din alte societăţi) să constituie regula, în timp ce actele de solidaritate să fie excepţia. Dar, paradoxal, tocmai acest fenomen este cauzat de nevoia de unire. O societate ale cărei principii sunt achiziţia, profitul şi proprietatea generează un caracter social orientat spre posesie şi, odată ce modelul dominant a fost stabilit, nimeni nu mai doreşte să rămână pe dinafară, să fie un marginalizat; pentru a evita acest risc, toţi se adaptează la modelul majorităţii, ai cărei membri au în comun doar antagonismul reciproc.

Ca rezultat al atitudinii dominate de egoism, liderii societăţii noastre cred că oamenii pot fi motivaţi doar dacă li se oferă avantaje materiale, adică recompense şi că nu vor reacţiona la apelurile la solidaritate şi sacrificiu. De aceea, cu excepţia situaţiilor create de războaie, astfel de apeluri se fac foarte rar, asa încât şansele de a observa rezultatele posibile ale unor astfel de apeluri se pierd.

Doar o structură social-economică radical diferită și o imagine radical diferită a naturii umane pot demonstra că mituirea nu este singura (şi nici cea mai bună) modalitate de a-i influenţa pe oameni.

A avea sau a fi?, Erich Fromm

LĂSAȚI UN MESAJ