În ce constă modul de existenţă bazat pe ”a avea”?

0
24

a aveaSocietatea acaparatoare – fundamentul modului de existenţă bazat pe a avea

Judecăţile noastre sunt extrem de părtinitoare deoarece trăim într-o societate ce se bazează pe proprietatea privată, pe profit şi putere, care constituie pilonii existenţei sale. A dobândi, a poseda şi a face profit sunt drepturile sacre şi inalienabile ale individului societăţii industriale. Care sunt sursele proprietăţii nu contează; şi nici posesia nu impune obligaţii proprietarilor. Principiul este: „Unde şi cum mi-am dobândit proprietatea sau ce fac cu ea nu este treaba nimănui, decât a mea; atâta vreme cât nu încalc legea, dreptul meu este absolut şi nerestricţionat”.
Acest tip de proprietate poate fi numit proprietate privată (din limba latină, privare, „a lipsi de”), deoarece persoana sau persoanele care o deţin sunt singurii ei stăpâni, cu puteri depline, care le permit să-i lipsească pe alţii de folosinţa sau stăpânirea sa. Deşi proprietatea privată se presupune a fi o categorie naturală şi universală, ea este de fapt mai mult o excepţie decât o regulă dacă luăm în considerare întreaga istorie a omenirii (inclusiv preistoria), şi în mod special civilizaţiile din afara continentului european, în care economia nu constituia principala preocupare a vieţii. În afară de proprietatea privată mai există: proprietate autocreată, care este exclusiv rezultatul muncii cuiva; proprietate restrânsă, limitată de obligaţia de ajutorare a semenilor; proprietate funcţională sau personală, care constă fie din unelte de muncă, fie din obiecte de desfătare; şi proprietate comuna, pe care o împarte un grup în spiritul unor relaţii reciproce, aşa cum este cazul kibbutzurilor din Israel.

Normele prin care funcţionează societatea modelează şi ele caracterul membrilor săi (caracterul social). Într-o societate industrială acestea sunt: dorinţa de a dobândi proprietăţi, de a le menţine şi de a le spori, adică realizarea profitului. Aceia care deţin proprietăţi sunt admiraţi şi invidiaţi, fiind consideraţi fiinţe superioare. Dar majoritatea oamenilor nu au nicio proprietate în sensul real al capitalului şi al bunurilor de capital, de aceea se iveşte următoarea întrebare complicată: cum pot aceşti oameni să-şi împlinească pasiunea de a obţine proprietăţi şi de a le păstra, sau cum pot ei să se simtă proprietari de bunuri când nu au nicio proprietate despre care să vorbească?

Desigur, răspunsul evident este acela că şi oamenii săraci din punctul de vedere al proprietăţii deţin câte ceva — şi ei îşi apără micile posesiuni tot atât de îndârjit precum deţinătorii capitalului îşi apără proprietăţile. Şi la fel ca marii proprietari, cei săraci sunt obsedaţi de dorinţa de a păstra ceea ce au şi de a-şi spori posesiunile, chiar şi numai cu puţin (de exemplu, economisind un bănuţ azi, doi bănuţi mâine).

Probabil că satisfacţia cea mai mare nu este aceea de a poseda lucruri materiale, ci fiinţe vii. Într-o societate patriarhală, chiar şi cel mai mizer dintre bărbaţii clasei sărace poate fi proprietar – în relaţia sa cu soţia, cu copiii, cu animalele sale, peste care se simte stăpân absolut. Cel puţin pentru bărbatul societăţii patriarhale, a avea mulţi copii este singura modalitate de a poseda persoane fără a fi nevoit să munceşti şi fără a investi capital. Întrucât într-o societate patriarhală întreaga povară a creşterii copiilor îi revine femeii, cu greu poate fi negat faptul că producţia de copii constituie o exploatare brutală a femeilor. La rândul lor, însă, mamele au propria lor formă de proprietate, aceea a copiilor când sunt mici. Cercul este fără sfârşit si vicios: soţul exploatează soţia, ea exploatează copiii mici, iar băieţii adolescenţi se vor alătura curând oamenilor mai în vârstă care le exploatează pe femei şi aşa mai departe.

Hegemonia bărbaţilor în ordinea patriarhală a durat aproximativ şase sau şapte milenii şi ea persistă inca în ţările cele mai sărace sau în rândul claselor sărace ale societăţii. Totuşi, în ţările şi societăţile mai bogate ea înregistrează un uşor declin – atunci când nivelul de trai al unei societăţi creşte, pare să aibă loc o emancipare a femeilor, copiilor şi adolescenţilor. Odată cu prăbuşirea tipului patriarhal demodat de proprietate asupra Persoanei, unde oare îşi vor mai găsi satisfacerea pasiunile cetăţenilor săraci ai societăţilor industriale bine dezvoltate pentru acumularea, păstrarea şi sporirea proprietăţii? Răspunsul se află în extinderea zonei de proprietate pentru a include prietenii, iubiţii, sănătatea, călătoriile, obiectele de artă, pe Dumnezeu şi eul personal. O imagine strălucitoare a obsesiei burgheziei pentru proprietate este oferită de Max Stirner. Persoanele sunt transformate în lucruri; relaţiile lor reciproce capătă un caracter de proprietate. „Individualismul”, care în sensul său pozitiv înseamnă eliberarea de lanţurile sociale, în sens negativ se referă la „controlul total al sinelui”, la dreptul – şi îndatorirea – omului de a-şi investi energia în succesul personal.

Eul nostru este cel mai important obiect al sentimentului de proprietate, deoarece el cuprinde multe lucruri: corpul nostru, numele nostru, statutul nostru social, posesiunile noastre (inclusiv cunoaşterea), imaginea noastră de sine şi imaginea pe care am dori ca alţii s-o aibă despre noi. Eul nostru este un amestec de calităţi reale, cum ar fi cunoaşterea şi priceperile noastre, şi unele calităţi fictive pe care le clădim în jurul unui nucleu de realitate. Dar chestiunea esenţială nu se referă atât de mult la conţinutul eului, ci la faptul că eul este resimţit ca un lucru pe care fiecare dintre noi îl posedă, iar acest „lucru” este baza sentimentului nostru de identitate.

Această discuţie asupra proprietăţii trebuie sa ia în considerare faptul că forma importantă de ataşament faţă de proprietate, care a înflorit în secolul al XIX-lea, s-a diminuat în deceniile de după al Doilea Război Mondial, iar astăzi este puţin evidentă. În trecut, tot ceea ce omul poseda era păstrat cu sfinţenie, îngrijit şi folosit până la limita utilităţii sale. A cumpăra însemna „a păstra”, iar mottoul secolului al XIX-lea ar fi putut fi: „Ce e vechi este frumos!” Astăzi, ceea ce contează este consumul, nu păstrarea, iar cumpărarea a deveni o modalitate de „risipire”. Dacă obiectul cumpărat este o maşină, o rochie sau un dispozitiv, după utilizarea sa pentru o anumită perioadă ,omul se plictiseşte şi este nerăbdător să scape de „vechitură” şi să cumpere ultimul model. Achiziţionarea -> posesia şi utilizarea temporară -> aruncarea la gunoi (sau dacă este posibil, schimbarea profitabilă cu un model mai bun) -> noua achiziţie, constituie cercul vicios al consumatorului-cumpărător, iar mottoul actual ar putea fi într-adevăr: „Ce e nou este mai frumos!”
Probabil că cel mai evident exemplu al fenomenului actual de consum-cumpărare este automobilul personal. Din această cauză, epoca noastră merită a fi poreclită „epoca automobilului”, deoarece întreaga noastră economie s-a construit în jurul producţiei de automobile, iar viaţa noastră este determinată în mare măsură de creşterea şi scăderea pieţei de consum pentru maşini.

Pentru cei care au un autoturism, acesta pare a fi o necesitate vitală; pentru cei care nu au încă unul, cum era cazul oamenilor din aşa-numitele ţări socialiste, maşina este simbolul bucuriei. Se pare însă că afecţiunea pentru autoturism nu este adâncă şi de durată, ci ea reprezintă o scurtă poveste de dragoste, întrucât proprietarii îşi schimbă maşinile în mod frecvent; după doi ani, uneori chiar după un an, proprietarul de autoturism se satură de „vechea maşină” şi începe sa caute „un chilipir” sau un vehicul nou pe care să îl cumpere. Căutând să cumpere ceva, întreaga tranzacţie pare a fi un joc în care chiar şi şmecheria devine uneori un element principal; iar „chilipirul” este savurat la fel mult, dacă nu şi mai mult, decât premiul final: acel model nou-nouţ din faţa casei.

Pentru a rezolva enigma aparentei contradicţii dintre posesia automobilului şi interesul de scurtă durată pe care proprietarul îl manifestă faţă de acestea, trebuie luaţi în considerare câţiva factori. În primul rând, este vorba despre elementul de depersonalizare în relaţia proprietarului cu maşina sa; maşina nu este un obiect concret de care proprietarul este ataşat, ci un simbol al statutului social, o prelungire a puterii – un întăritor al eului; cumpărându-şi o maşină, proprietarul şi-a achiziţionat de fapt încă un motiv de mândrie, în al doilea rând, cumpărarea unui autoturism nou la fiecare doi ani în loc de, să zicem, la fiecare şase ani sporeşte încântarea cumpărătorului; actul de a-şi însuşi o maşină nouă sporeşte senzaţia de control şi, cu cât se petrece mai des, cu atât provoacă o încântare mai mare. Al treilea factor se referă la faptul că achiziţionarea frecventă a unei maşini înseamnă oportunităţi numeroase de „a face o afacere” – a face profit printr-un schimb – ceea ce constituie o satisfacţie adânc înrădăcinată pentru oamenii din ziua de azi. Al patrulea factor este unul de mare importaţă: nevoia de a experimenta stimuli noi, întrucât cei vechi s-au epuizat şi au devenit plictisitori după un timp foarte scurt. într-o discuţie anterioară asupra stimulilor (Anatomia distructivităţii umane), am diferenţiat stimulii „activanţi” de stimulii „pasivizanţi” şi am sugerat următoarea formulare: „Cu cât un stimul este mai «pasivizant», cu atât mai mult el trebuie înlocuit sau modificat ca intensitate; şi cu cât este mai «activant», cu atât mai mult îşi va conserva calitatea sa stimulatoare şi va fi cu atât mai puţin necesar să îi modificăm conţinutul şi intensitatea”. Cel de-al cincilea şi cel mai important factor rezidă în schimbarea caracterului social petrecută în ultimul secol şi jumătate; este vorba de trecerea de la caracterul bazat pe „acumulare” la cel influenţat de „piaţă”. Cu toate că schimbarea nu şterge complet orientarea bazată pe a avea, ea o modifică totuşi într-o măsură considerabilă. (Această evoluţie a „caracterului de marketing” va fi discutată în capitolul VII.)

Sentimentul de proprietate îşi face simţită prezenţa şi în alte relaţii, de exemplu în raport cu medicii, dentiştii, avocaţii, şefii şi muncitorii. Oamenii îl exprimă spunând „doctorul meu”, „dentistul meu”, „muncitorii mei” şi aşa mai departe. Dar pe lângă atitudinea lor de proprietari vizavi de alte fiinţe umane, oamenii simt că posedă şi un număr nesfârşit de obiecte, şi chiar sentimente. De exemplu, sănătatea şi boala. Oamenii care discută despre starea lor de sănătate o fac cu un sentiment al proprietăţii, referindu-se la bolile lor, operaţiile lor, tratamentele lor — dietele şi medicamentele lor. În mod evident, ei consideră sănătatea şi boala ca fiind proprietăţi; raportarea în termeni de proprietate la starea de sănătate precară este analogă, să spunem, cu aceea a unui acţionar ale cărui acţiuni se devalorizează pe o piaţă aflată într-un puternic declin.

Ideile şi convingerile pot deveni şi ele proprietăţi, la fel şi obiceiurile. De exemplu, cei care iau micul dejun în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră, mâncând acelaşi lucru, pot fi deranjaţi până şi de o mică schimbare survenită în această rutină, întrucât acest obicei a devenit o proprietate a cărei pierdere le ameninţă siguranţa.

Imaginea universalităţii modului de existenţă bazat pe a avea le-ar putea părea multor cititori prea negativă şi unilaterală; şi într-adevăr aşa şi este. Am dorit să înfăţişez mai întâi atitudinea socială prevalentă pentru a avea o imagine cât mai clară. Dar există şi un element care poate da acestei imagini o notă de echilibru; este vorba de noua atitudine ce se manifestă tot mai frecvent în rândul tinerei generaţii, atitudine foarte diferită de aceea a majorităţii. în rândul acestor tineri întâlnim modele de consum ce nu sunt forme ascunse de achiziţionare şi posedare, ci expresii ale unei bucurii autentice de a face ceea ce le place fără a aştepta în schimb ceva care să „dureze”. Aceşti tineri călătoresc pe distanţe mari, adesea întâmpinând dificultăţi, pentru a asculta muzica pe care o îndrăgesc, pentru a vedea locurile pe care doresc să le vadă, pentru a se întâlni cu oamenii pe care vor să-i întâlnească. Aici nu se pune problema dacă scopurile lor sunt atât de valoroase pe cât cred ei; chiar dacă nu demonstrează suficientă seriozitate, pregătire sau concentrare, aceşti tineri îndrăznesc să fie, şi nu sunt interesaţi de ce pot obţine în schimb sau de ce pot păstra. Adesea ei par mult mai sinceri decât generaţiile mai vârstnice, deşi sunt adesea mai naivi din punct de vedere filosofic şi politic. Ei nu îşi şlefuiesc eurile zi de zi pentru a fi un „obiect” dezirabil pe piaţă. Ei nu îşi protejează imaginea minţind în mod constant, cu bună ştiinţă sau fără să-şi dea seama; nu îşi cheltuiesc energia refulând adevărul, aşa cum fac cei mai mulţi. Şi adesea, ei reuşesc să-i impresioneze pe cei mai în vârstă cu onestitatea lor — căci cei mai în vârstă îi admiră în secret pe cei ce pot vedea sau spune adevărul. Printre aceştia există membri ai unor grupări politice şi religioase de toate culorile, dar şi mulţi fără vreo ideologie sau vreo doctrină anume, care doar „caută”. Poate că mulţi dintre ei nu au reuşit să se regăsească, poate că încă mai caută un scop care să îi orienteze în viaţă, dar totuşi vor să fie ei înşişi în loc să aibă şi să consume.

Acest element pozitiv al tabloului social trebuie totuşi clarificat. Mulţi dintre aceşti tineri (şi numărul lor a scăzut simţitor din anii 1960 încoace) nu au progresat de la a se elibera de ceva la a fi liberi să; ei pur şi simplu s-au revoltat fără a încerca să-şi găsească un ţel spre care să se îndrepte, cu excepţia celui de a se elibera de toate constrângerile şi dependenţele. Mottoul lor, ca şi acela al părinţilor lor burghezi, a fost: „Ce e nou este mai frumos!” şi astfel au devenit dezinteresaţi într-o măsură aproape fobică de toate tradiţiile, inclusiv de ideile produse de cele mai luminate minţi ale omenirii, într-un fel de narcisism naiv, au crezut că pot descoperi prin forţe proprii tot ceea ce merita a fi descoperit. În esenţă, idealul lor a fost acela de a redeveni copii, iar autori precum Marcuse au elaborat acea ideologie atât de convenabilă, care afirmă că reîntoarcerea la copilărie — şi nu dezvoltarea către maturitate — constituie ţelul ultim al socialismului şi revoluţiei. Tinerii erau fericiţi atâta timp cât erau suficient de tineri pentru ca această euforie să dureze; dar mulţi dintre ei au trecut de această perioadă profund dezamăgiţi, fără a fi dobândit convingeri bine înrădăcinate, fără a se fi centrat în propria fiinţă. Adesea au sfârşit ca persoane dezamăgite şi apatice — sau ca fanatici nefericiţi ai distrugerii.

Totuşi, nu toţi cei porniţi cu speranţe mari au fost dezamăgiţi, dar, din păcate, este imposibil să cunoaştem numărul lor. Din câte ştiu, nu există date statistice valabile sau estimări credibile şi, chiar dacă ar exista, este aproape imposibil să fii sigur de modul în care trebuie să-i califici pe indivizi. Astăzi, milioane de oameni din America şi Europa încearcă să intre în contact cu tradiţia şi cu învăţătorii spirituali care le pot arăta calea. Dar în mare parte, învăţătorii sunt falşi, iar doctrinele sunt fie viciate de spiritul relaţiilor publice şi al reclamelor zgomotoase, fie amestecate cu interesele financiare şi nevoile de prestigiu ale acestor guru. Unii oameni pot beneficia cu adevărat de aceste metode chiar dacă ele sunt false; alţii le vor aplica fără vreo intenţie serioasă de schimbare interioară. Însă doar o analiză cantitativă şi calitativă detaliată a noilor credincioşi ne-ar putea arăta cât de mulţi fac parte din fiecare grup. Estimările mele personale sugerează că tinerii (şi chiar şi unii mai în vârstă) care se preocupă cu seriozitate de trecerea de la modul de existenţă bazat pe a avea la cel bazat pe a fi sunt într-un număr destul de ridicat. Cred că foarte multe grupuri şi persoane se îndreaptă către modul lui „a fi”, că acestea reprezintă noua tendinţă ce transcende orientarea bazată pe „a avea” a majorităţii şi că ele au o semnificaţie istorică. Nu va fi pentru prima dată în istorie că o minoritate va indica direcţia pe care trebuie să o urmeze dezvoltarea societăţii. Existenţa acestei minorităţi este dătătoare de speranţă pentru o schimbare generală de atitudine de la a avea la a fi. Această speranţă este cu atât mai reală, cu cât unii dintre factorii care au făcut posibilă apariţia acestor noi atitudini reprezintă schimbări de ordin istoric, care cu greu ar putea fi anulate: prăbuşirea supremaţiei patriarhale asupra femeilor şi a dominaţiei părinţilor asupra celor tineri. Cu toate că revoluţia politică a secolului XX, anume Revoluţia rusă, a eşuat (şi este prea devreme să ne pronunţăm asupra rezultatului final al revoluţiei chineze), revoluţiile victorioase ale secolului XX, deşi aflate încă la început de drum, sunt revoluţiile femeilor, copiilor şi minorităţilor sexuale. Principiile lor au fost deja acceptate de conştiinţa multor oameni şi cu fiecare zi care trece ideologiile vechi devin tot mai ridicole.

Natura lui ”A avea”

Natura modului de existenţă bazat pe a avea derivă din natura proprietăţii private. În acest mod de existenţă, tot ceea ce contează reprezintă achiziţionarea de proprietăţi şi dreptul nelimitat de a le păstra. Modul de existenţă bazat pe a avea îi exclude pe ceilalţi; el nu necesită eforturi suplimentare de a păstra proprietatea sau de a o folosi într-un mod productiv. Buddha a descris acest mod de comportament numindu-l „dorinţă egoistă”, iar evreii şi creştinii l-au numit „poftă”; el transformă toate fiinţele şi lucrurile în ceva mort, în subiect al puterii altcuiva.
Propoziţia „Eu am ceva” exprimă relaţia dintre subiect, eu (sau tu, el, noi, voi, ei), şi obiect. Ea sugerează că subiectul este permanent, iar obiectul este şi el permanent. Dar oare există o permanenţă a subiectului? Sau a obiectului? Eu voi muri; îmi pot pierde poziţia socială care îmi garantează că pot avea ceva. Nici obiectul nu este permanent: el poate fi distrus, poate fi pierdut sau îşi poate pierde valoarea. A spune că ai ceva în mod permanent ţine de iluzia existenţei unei substanţe perene şi indestructibile. Dacă mi se pare că am totul, în realitate nu am nimic, întrucât faptul că am, că posed, că deţin controlul asupra unui obiect, este ceva temporar în raport cu procesul vieţii.
În ultimă instanţă, afirmaţia „Eu [subiect] am ceva [obiect]” defineşte subiectul prin posesia obiectului. Subiectul nu sunt eu însumi, ci faptul că eu sunt ceea ce am. Proprietatea mă defineşte pe mine însumi, îmi defineşte identitatea. Gândul ascuns din afirmaţia „Eu sunt eu” este „Eu sunt deoarece am un lucru X” — unde X poate reprezenta toate obiectele naturale şi persoanele cu care relaţionez prin puterea mea de a le controla, de a le face să fie permanent ale mele.
În modul bazat pe a avea nu există nicio relaţie vie între mine şi ceea ce am. Eu şi acesta am devenit lucruri, şi eu îl am pe acesta, deoarece am puterea de a-l face al meu. Dar există şi o relaţie inversă: acesta mă are pe mine, deoarece sentimentul meu de identitate, adică de echilibru, se bazează pe posesia acestuia (şi a cât mai multor lucruri). Modul de existenţă bazat pe a avea nu este stabilit printr-un proces viu şi productiv desfăşurat mtre subiect şi obiect; el transformă în lucruri atât obiectul, cât şi subiectul. Relaţia este una asemănătoare morţii, nu vieţii.

Posesie – forţă – revoltă

Tendinţa de a creşte în concordanţă cu propria natură este un element comun tuturor fiinţelor vii. De aceea ne opunem oricărei încercări menite să împiedice această creştere determinată de structura noastră. Pentru a învinge această opoziţie, conştientă sau nu, este necesară o forţă fizică sau mentală. Obiectele neînsufleţite se opun schimbării alcătuirii lor fizice prin energia inerentă structurilor lor moleculare şi atomice. Dar ele nu luptă împotriva faptului că sunt folosite. Utilizarea unei forte heteronome asupra fiinţelor vii (adică a unei forţe care tinde să ne strâmbe într-o direcţie contrară structurii noastre interne şi care este dăunătoare dezvoltării noastre) suscită rezistenţă. Aceasta poate lua fel de fel de forme, de la o rezistenţă deschisă, eficace, directă şi activă, la una indirectă, zadarnică şi adesea inconştientă.
Ceea ce este îngrădit este exprimarea liberă şi spontană a copiilor şi adolescenţilor, şi în cele din urma voinţa oamenilor, setea lor de cunoaştere şi adevăr, dorinţa lor de afecţiune. Persoana aflată în creştere este forţată să renunţe la majoritatea intereselor şi dorinţelor safe autonome şi autentice, precum şi la voinţa sa, şi să se supună uneii voinţe şi unor dorinţe şi trăiri ce nu sunt autonome, ci i-au fost impuse de modelele sociale de gândire si simţire. Societatea, dar şi familia, ca agent psihosocial al societăţii, trebuie să rezolve o problema dificilă: cum să frângă voinţa unei persoane fără ca aceasta să-şi dea seama de acest lucru? Prin complicatul process de îndoctrinare, prin recompense şi pedepse, dar şi prin ideologii convenabile, ele reuşesc în linii mari să facă acest lucru atât de bine, încât cei mai mulţi oameni cred că îşi urmează propria voinţă şi nu îşi dau seama că până şi voinţa le este condiţionată şi manipulată.
Dificultatea cea mai mare referitoare la această suprimare a voinţei priveşte sexualitatea, deoarece în acest caz ne lovim de o tendinţă puternică a ordinii naturale, care se dovedeşte a fi mai puţin uşor de manipulat decât alte dorinţe. Din acest motiv, oamenii luptă mai abitir cu dorinţele lor sexuale decât cu orice alte dorinţe. Nici nu mai e nevoie să menţionăm diferitele forme de defăimare a sexului, de la defăimarea pe criterii morale (deoarece este ceva rău în sine) la cea pe criterii de sănătate (masturbarea provoacă tulburări de ordin fizic). Biserica a trebuit să interzică controlul naşterilor şi relaţiile sexuale extraconjugale, însă ea continuă să promoveze aceste principii chiar şi în zilele noastre, când din prudenţă ar fi necesar să abordeze o poziţie mai tolerantă.
Efortul depus pentru suprimarea sexului ar fi mai presus de înţelegerea noastră dacă l-am realiza doar de dragul său. Totuşi, nu sexul în sine, ci suprimarea voinţei umane este motivul pentru care sexul a fost defăimat. Un mare număr de societăţi aşa-zis primitive nu au niciun fel de tabu în privinţa actului sexual. Ele nu au de ce să suprime voinţa individului, deoarece funcţionează fără niciun fel de exploatare şi dominare. Astfel, îşi pot permite să nu stigmatizeze sexul şi să se bucure de plăcerea relaţiilor sexuale fără a avea sentimente de vinovăţie.
Revolta copilului se manifestă în multe alte feluri, copilul nu acceptă regulile de curăţenie, nu vrea sa mănânce sau mănâncă în exces; este agresiv şi sadic şi are tot felul de comportamente auto distructive. Adesea, revolta sa se manifestă printr-un fel de „grevă” – retragerea interesului de la problemele lumii înconjurătoare, lene, pasivitate, dar şi forme patologice de autodistrugere lentă. Efectul acestei lupte pentru putere dintre părinţi şi copii constituie subiectul luerării lui David E. Schecter, intitulată „Dezvoltarea copilului” Toate datele indică faptul că interferenţa heteronomă cu procesul de creştere a copilului şi a adolescentului de mai târziu constituie cauza cea mai adâncă a patologiei mentale, şi în special a celei distructive.
Trebuie clar înţeles însă că libertatea nu înseamnă laissez-faire şi arbitrariu. Fiinţele umane – ca orice altă specie – au o structură specifică şi ele pot creşte doar în conformitate cu aceasta. Libertatea nu înseamnă o renunţare la toate principiile călăuzitoare. Ea înseamnă libertatea de a creşte potrivit legilor care guvernează structura existenţei umane (constrângeri autonome). Înseamnă supunere faţă de legile care guvernează dezvoltarea umană optimă. Orice autoritate care promovează acest scop este o „autoritate raţională”, atâta vreme cât sprijinul ei înseamnă mobilizarea activităţii copilului, a gândirii critice şi a încrederii în viaţă. Ea este însă o „autoritate iraţionala” dacă impune asupra copilului norme heteronome care servesc scopurilor autorităţii, dar care nu sunt in concordanţă cu structura specifică a copilului.
Modul de existenţă bazat pe a avea si atitudinea centrată pe proprietate şi profit duc în mod necesar la apriţia dorinţei – ba chiar a nevoii – pentru putere. Pentru a controla alte fiinţe umane este nevoie de putere pentru a le înfrânge rezistenţa. Pentru a menţine controlul asupra proprietăţii private e nevoie să utilizăm puterea pentru a o proteja de cei care ne-ar lua-o, deoarece şi ei, ca şi noi, nu pot avea niciodată sufficient de mult; dorinţa de a fi proprietari determină dorinţa de a folosi violenţa pentru a-i jefui pe ceilalţi în mod deschis sau mai pe ascuns. În modul bazat pe a avea, fericirea constă în superioritatea faţă de ceilalţi, în puterea individului, şi în ultimă instanţă, în puterea de a cuceri, a jefui şi a ucide. În modul bazat pe a fi, ea se găseşte în iubire, în împărtăşire şi în dăruire.

Alţi factori care sprijină modul de existenţă bazat pe ”a avea”

Limbajul este un factor important care fortifică orientarea bazată pe a avea. Numele unei persoane — şi toţi avem nume (şi poate şi numere dacă actuala tendinţă spre depersonalizare va continua) — creează iluzia că omul este o fiinţă supremă şi nemuritoare. Persoana şi numele devin echivalente; numele demonstrează că persoana este o substanţă durabilă, indestructibilă — şi nu un proces. Substantivele comune au aceeaşi funcţie: dragoste, mândrie, ură, bucurie dau impresia unor substanţe fixe, dar asemenea substantive nu au realitate şi doar întunecă privirea atunci când avem de-a face cu procesele care se petrec în interiorul omului. Dar şi substantivele care denotă lucruri, cum ar fi „masă” sau „lampă”, sunt înşelătoare. Cuvintele indică faptul că vorbim despre substanţe fixe, deşi lucrurile nu sunt altceva decât procese de energie care produc anumite senzaţii în sistemul nostru corporal. Dar aceste senzaţii nu sunt percepţii ale unor lucruri specifice cum sunt tabla şi lampa; aceste percepţii sunt rezultatul unui proces cultural de învăţare, un proces care face ca anumite senzaţii să capete forma unor obiecte specifice percepute. Credem cu naivitate că lucrurile ca masa şi lampa există ca atare şi nu vedem că societatea ne învaţă să transformăm senzaţiile în percepţii care ne permit j să manipulăm lumea din jurul nostru pentru a putea să supravieţuim într-o anumită cultură. Odată ce am numit aceste obiecte percepute, numele pare să garanteze realitatea finală şi neschimbătoare a obiectului perceput.
Nevoia de a avea mai are încă un fundament, dorinţa biologică inerentă de a trăi. Indiferent dacă suntem fericiţi sau nefericiţi, corpul nostru ne îndeamnă să ne străduim să devenim nemuritori. Dar, deşi ştim din propria experienţă că vom muri, vom continua să căutăm soluţii care să ne facă să credem că, în pofida dovezilor empirice, suntem nemuritori. Această dorinţă a îmbrăcat multe forme: credinţa faraonilor că trupurile lor păstrate cu sfinţenie în piramide vor fi nemuritoare; multe fantezii religioase referitoare la viaţa de după moarte, petrecută în fericire în ţinuturile de vânătoare ale vechilor triburi de vânători; raiul creştin şi paradisul islamic. în societatea contemporană, începând cu secolul al XVIII-lea, „istoria” şi „viitorul” au devenit înlocuitoarele raiului creştin: faima, celebritatea şi chiar notorietatea — tot ceea ce pare să garanteze o notă de subsol într-un document istoric — constituie o fărâmă de nemurire. Dorinţa vie de a fi faimos nu este doar o vanitate lumească — ea are o calitate religioasă pentru aceia care nu mai cred în tradiţionala lume de apoi. (Acest lucru poate fi observat îndeosebi în rândul liderilor politici.) Publicitatea netezeşte calea spre nemurire, iar agenţii de relaţii publice devin noii preoţi.
Dar poate mai mult decât orice, deţinerea de proprietăţi constituie împlinirea dorinţei de a fi nemuritori, iar acesta este motivul pentru care orientarea bazată pe a avea are o asemenea putere. Dacă şinele meu este constituit din ceea ce am şi dacă lucrurile pe care le am sunt indestructibile, eu sunt nemuritor. Din Egiptul antic până ui zilele noastre — de la nemurirea fizică, prin intermediul mumificării corpului, până la nemurirea sufletească, Pnn testament — oamenii au rămas vii dincolo de durata lor de viaţă fizică sau sufletească. Prin puterea legala a testamentului, proprietatea noastră se transferă generaţiilor următoare; prin legile moştenirii, eu – care sunt proprietarul capitalului – devin nemuritor.

Ascetism şi egalitate

Multe discuţii morale şi politice s-au centrat pe întrebarea :a avea sau a nu avea? La nivel moral-religios aceasta s-a tradus prin alegerea între un mod de viaţă ascetic şi unul neascetic, cel din urmă incluzând atât desfătarea productivă, cât şi plăcerea nelimitată. Comportamentul ascetic, cu preocuparea sa constantă pentru absenţa plăcerii poate fi privit ca o negare a dorinţelor puternice de a avea şi a consuma. În cazul ascetului, acestea pot fi negate, dar în încercarea de a le suprima respectiva persoană devine preocupată în egală măsură de acestea. După cum demonstrează datele psihanalitice, această negare prin supracompensare este foarte frecventă. Ea apare la vegetarienii fanatici, care-şi reprimă impulsurile distructive, la fanaticii care se opun avorturilor, care-şi refulează impulsul de a ucide, sau la fanaticii „virtuţii”, care-şi reprimă propriile impulsuri „păcătoase”. Ce contează aici nu este o anumită convingere în sine, ci fanatismul care o susţine. Acesta, ca de altfel toate tipurile de fanatism, sugerează suspiciunea că serveşte la acoperirea altor impulsuri, de obicei opuse.
În domeniul economic şi politic apare o diferenţiere similară, la fel de eronată, între inegalitatea nelimitată şi egalitatea absolută a venitului. Dacă posesiunile tuturor sunt funcţionale şi personale, atunci faptul că cineva are ceva mai mult decât altcineva nu constituie o problemă socială, deoarece dacă posesia nu este esenţială, invidia nu poate să apară. Pe de altă parte, cei interesaţi de egalitate, în sensul că partea ce revine cuiva trebuie să fie la fel de mare ca partea ce revine altuia, arată că orientarea lor bazată pe a avea este la fel de puternică cum a fost întotdeauna, dar ea este ţinută sub control de preocuparea lor pentru egalitate. În spatele acestei preocupări se poate observa însă motivaţia reală: invidia. Cei care cer ca nimeni să nu aibă mai mult decât ei înşişi se protejează astfel de invidia pe care ar simţi-o dacă cineva ar avea ceva chiar şi cu un gram mai mult decât ei. Ceea ce contează este ca atât luxul, cât şi sărăcia să fie eradicate; egalitate nu trebuie să însemne posesia aceloraşi cantităţi de bunuri, ci ca venitul să nu fie diferenţiat până într-atât încât să le permită unor grupuri să aibă experienţe diferite de viaţă. În Manuscrisele economico-filosofice din 1844, Marx sublinia acest aspect, referindu-se la ceea ce el numea „comunismul rudimentar” care „neagă în toate domeniile personalitatea omului, acest tip de comunism „nu este decât desăvârşirea acestei invidii şi a acestei nivelări pornind de la reprezentarea unui minim” (Manuscrise…, p. 88).

Posesia existenţială

Pentru a aprecia pe deplin modul de viaţă bazat pe a avea despre care discutăm aici, pare a fi nevoie să abordam şi o altă însuşire, şi anume funcţia pe care o are posesia existenţială; căci existenţa umană reclamă să posedăm, să păstrăm, să utilizăm şi să avem grijă de anumite lucruri pentru a putea supravieţui. Acest fapt este adevărat atunci când este vorba de trupurile noastre, de mâncare, de adăpost, de haine, dar şi de uneltele trebuincioase pentru a produce cele necesare traiului. Această formă de a avea poate fi numită “posesiune existenţială deoarece ea este înrădăcinată în existenţa umană. Este un impuls dirijat raţional spre a ne menţine în viaţă – în opoziţie cu posesia caracterologică de care ne-am ocupat până acum, care reprezintă impulsul pătimaş de a păstra ceea ce nu este înnăscut, ci a apărut ca rezulatat al impactului condiţiilor sociale asupra speciei umane condiţionate biologic.
Posesia existenţială nu este în conflict cu fiinţa, dar posesia caracterologică este în opoziţie în mod necesar. Chiar şi cei “drepţi” şi “sfinţi”, întrucât şi ei sunt oameni, trebuie să vrea să posede lucruri în acest sens existenţial, cât şi în sens caracterologic.

Erich Fromm, A avea sau a fi?

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ