În aşteptarea unui om – Duminica a 4-a după Paşti (a slăbănogului din Betezda)

0
73

Predică – BARTOLOMEU, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

După acestea era o sărbătoare a Iudeilor, şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare care se numeşte pe evreieşte Betezda, având cinci prid­voare. În acelea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Că înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel ce intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ţinut.

Şi era acolo un om care de treizeci şi opt de ani era bolnav. Pe acesta văzăndu-l Iisus zăcând, şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” Bolnavul I-a răspuns: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldă­toare când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea”. Iisus i-a zis: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” Şi îndată omul s-a făcut sănătos; şi şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci, ziceau Iudeii către cel vindecat: „E sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”. Iar el le-a răspuns: „Cel care m-a făcut sănătos, El mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă!” Ei l-au întrebat: „Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă!?” Dar cel vindecat nu ştia cine este; că Iisus Se dăduse la o parte, fiind mulţime în acel loc. După aceasta l-a găsit Iisus în templu şi i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ceva mat rău”. Omul s-a dus şi le-a spus Iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (In 5,1-15)

În programul pastoraţiei mele intră şi obiceiul ca în cea de-a  doua şi a treia zi de Paşti să prânzesc împreună cu bătrânii din cele două cămine înfiinţate şi patronate de Arhiepisco­pia Clujului în comuna Mociu şi, respectiv, în oraşul Turda. De data aceasta, în cuvântul meu de salut am introdus şi o temă de reflecţie, în sensul că adevărata tristeţe a omului înaintat în vârstă nu este bătrâneţea, ci singurătatea.

Fericit este bătrânul care îşi petrece ultimii ani în mijlocul familiei, înconjurat de copii, de nepoţi şi, eventual, de strănepoţi; el moare împlinit, împăcat. Dar pentru omul care la bătrâneţe are tot ceea ce-i trebuie, casă curată, pensie mulţumitoare, hrană suficientă, dar nu mai are pe nimeni cu care să locu­iască, de care să fie vizitat, pe care să-l invite la o cafea sau de la care să primească măcar un telefon, pentru acela nu bătrâneţea este adevărata suferinţă, ci faptul că unicul său tovarăş de viaţă este singurătatea, o singurătate care-i pus­tieşte sufletul şi cu care va merge şi în mormânt.

Iată – spu­neam – care este adevăratul preţ al unui cămin de bătrâni: pe lângă faptul că-i asigură asistatului un acoperiş, un aşter­nut şi hrană zilnică, el îi oferă un climat social, sentimentul şi certitudinea că nu mai este singur, că face parte dintr-o familie.

Cele două cămine ale noastre adăpostesc bărbaţi şi femei, români şi unguri, tătari şi ţigani, ortodocşi şi catolici, protestanţi şi neoprotestanţi. Vin din diferite colţuri ale ţării, se cunosc ca străini, trăiesc ca prieteni, se roagă iubindu-se şi mor plângându-se. Totul, sub patronajul Bisericii.

Pericopa evanghelică pe care aţi ascultat-o astăzi ne pune în faţă un om care suferea de o boală veche, o paralizie generalizată, care-l  obliga să zacă întins pe o targă, dar a că­rui adevărată mare suferinţă era singurătatea. Era unul din zecile – dacă nu sutele – de bolnavi care zăceau în cele cinci lolşoare ale unui bazin din cetatea Ierusalimului, Betezda, nume ce se traduce „Casa Milostivirii”.

După toate probabilităţile, numele i se datora faptului că în el se petreceau minuni. Din când în când, un înger al milostivului Dumne­zeu se pogora în apă şi o agita cu aripile. Minunea devenea operantă asupra primului suferind care se arunca în apă: de îndată, el devenea sănătos.

Ierusalimul era în sărbătoare, iudei din toate colţuri­le lumii veneau la templu. Nici foişoarele Betezdei nu erau scutite de forfotă. Unii aveau cunoştinţe printre bolnavi, al­ţii le împărţeau ajutoare, alţii umblau printre ei din simplă curiozitate, sau – cine ştie? – nutrind dorinţa secretă de a fi martorii unei minuni. Se ştia că îngerul Domnului se pogora „din când în când”, adică prin surpriză, la un timp nedeter­minat, ceva în genul a ceea ce ştim noi acum despre Parusie, adică despre a doua venire a Domnului.

Iată că din mulţimea mişcătoare Se desprinde Iisus, care Se opreşte lângă paraliticul nostru şi-i pune o întrebare retorică: „Vrei să te faci sănătos?” O întrebare retorică e oa­recum de prisos, deoarece în ea se află şi răspunsul.

Replica ar fi fost: – Auzi colo, oare nu pentru asta stau eu aici de trei­zeci şi opt de ani, adică de o viaţă de om?… În fapt, întreba­rea lui Iisus urmăreşte nu răspunsul deja ştiut, ci mărturisi­rea motivaţiei lui: De ce, după atâta amar de vreme, nu te-ai făcut sănătos? Paraliticul îl intuieşte şi motivează: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea”.

De aici trebuie să desprindem două lucruri. Mai în­tâi, acest loc de suferinţă presupunea o permanentă stare de veghe, ziua şi noaptea, pentru ca bolnavul să nu rateze momentul oportun. În al doilea rând, fiecare suferind avea alături unul, doi sau mai mulţi oameni, fie rude, fie prie­teni, fie voluntari anonimi, care îl asistau, permanent sau prin rotaţie, şi care îl aruncau în apă exact când trebuia.

Ei bine, paraliticul nostru nu avea pe nimeni. Nu cunoaştem cauza. Poate că nu era localnic, poate că venise de undeva de departe, poate că nu avea rude şi nici prieteni, şi nici că cineva dintre pelerinii Ierusalimului se îndurase să stea cu el măcar o zi, măcar un ceas.

Personalul de serviciu al aşezământului – de obicei, plătit se simţea obligat doar să-i aducă hrana şi, eventual, să-i schimbe aşternutul de pe targă. „Restul” nu privea pe nimeni, îl privea doar pe el. Iar el îşi trăise treizeci şi opt de ani din viaţă aşteptând, aş­teptând, aşteptând…

Aşteptarea însă presupune, neapărat, speranţă. Nimic nu se întâmpla cu el în Betezda, dar el con­tinua să spere. Mai mult, părea împăcat cu gândul că, chiar dacă speranţa i se va dovedi zadarnică şi că minunea, până la urmă, nu se va petrece, el şi-a făcut datoria de a spera. Este ca şi cum, în zilele noastre, cineva a jucat toată viaţa la loterie fără să fi câştigat vreodată, dar moare cu gândul că, cel puţin, a încercat.

Iată însă că Dumnezeu îi deschide omului o cale chiar şi atunci – şi mai ales atunci – când se pare că speranţa a devenit un simplu joc de-a v-aţi ascuns. Ce-i trebuia omului nostru din Betezda? Un om. Un singur om din miliardele pământului. Şi dacă nu a venit omul, iată că vine Fiul Omu­lui. Vine ca din senin, şi nu-l întreabă: – Vrei să te ajut? Vrei să te faci sănătos?

Direct la ţintă. Şi-i porunceşte se ridice, să-şi ia targa şi să umble. Aceasta, în plină zi a Babalului. Minunea s-a petrecut. Nu prin înger, ci prin Cel care-i făcuse pe îngeri. Pe asta o ştim noi. Dar omul nostru n-o ştia. Nu ştia nici măcar numele Celui ce-l vindecase. Acesta se strecurase prin mulţime şi Se făcuse nevăzut. ÎI vor identifica, puţin mai târziu, Iudeii, care ştiau că singurul om care înfruntă Sabatul era Iisus. Atunci va şti şi fostul paralitic cui anume trebuie să-I mulţumească.

Ei bine, iubitul meu frate, când ai nevoie de un om şi omul nu vine, să ştii că în locul lui vine Dumnezeu. Şi când îl cauţi pe Dumnezeu şi El nu ţi Se arată, să ştii că El te aşteaptă.

În nemărginita Sa iubire, Dumnezeu ţi se oferă în am­bele ipostaze: fie ca gazdă, fie ca oaspete.

În prima ipostază, Iisus îndeamnă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni”.

În cea de a doua, Iisus anunţă: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

În ambele cazuri, totul depinde de fiecare din noi şi e condiţionat de un „dacă”: Dacă tu îi auzi chemarea şi-I răspunzi, sau dacă îi auzi degetul în uşă şi-I deschizi. Dumnezeu te-a creat liber şi, respectându-ţi libertatea, Se respectă pe Sine. Totul e să ţi-o foloseşti cum trebuie, în acord cu oferta lui Dumnezeu şi cu propria ta aspiraţie la mântuire. Sufletul tău e ca o floare în geana dimineţii. În văzduh plu­teşte aburul care aşteaptă să devină rouă. Dacă floarea va continua să rămână boboc, roua i se va scurge pe margini şi va cădea pe pământ. Dar dacă floarea îşi va deschide cupa, broboanele de rouă vor străluci pe petale ca nişte diamante în lumina soarelui.

Deschide-ţi sufletul spre harul lui Dumnezeu, şi vei străluci veşnic în neînserata Lui lumină.

Suferindul din Ierusalim îşi aştepta doar vindecarea trupului, dar iată că prin ea i s-au deschis braţele lui Iisus.

Bătrânii noştri din cămine îşi căutau doar un adăpost trupului, dar iată că prin El li s-a deschis o împărăţie.

Nu voi stărui asupra conflictului dintre Domnul şi cei care ţineau ziua sâmbetei. Aş vrea să mă opresc asu­pra acestui paralitic şi asupra întâlnirii lui cu Domnul Iisus Hristos. Iubiţii mei, în cele mai multe cazuri din cele pe care le cunoaştem din Sfintele Evanghelii, suferinzii veneau la Domnul sau erau aduşi de alţii sau strigau după ajutor din marginea drumului. Orbii, leproşii, femeia cu scurgerea de sânge, canaaneanca, sutaşul care avea sluga bolnavă etc; Ii­sus era asaltat de suferinţa oamenilor cerându-I-se ajutor, iar El de fiecare dată dădea vindecare, ca un doctor al tru­purilor şi al sufletelor.

Vă amintiţi, desigur, de un paralitic, cel din Capernaum, care a fost adus la Iisus de patru prieteni care i-au trans­portat targa şi – neputând să ajungă la Iisus, în casă, din cauza mulţimii – au avut gândul de a se urca pe tavan, a-l sparge şi de a lăsa pe bolnav în mijlocul casei, numai ca să ajungă la Iisus. Iar Iisus, văzând credinţa lor, a celor patru prieteni, l-a vindecat. Şi trăgeam atunci concluzia asupra rugăciunii pe care fiecare dintre noi poate să o facă pentru semenul său şi de ajutorul efectiv care, prin dragostea creş­tină, poate să se transforme în faptă bună.

De data aceasta nu suferindul aleargă după Iisus (nici nu putea să o facă), nici nu a avut prieteni să îl aducă, dar iată că Iisus însuşi vine la el, oprindu-Se în faţa suferinţei lui, punându-i o singură întrebare şi dându-i răspunsul prin faptă: vindecarea.

Minunea s-a săvârşit, iar de acum nici pentru evrei nu mai era ceva extraordinar, toată lumea ştiind că Iisus este Cel care tămăduieşte orice boală. Ceea ce mi se pare important, iubiţii mei, este faptul că omul acesta zicea acolo de o viaţă, de 38 de ani. E de presupus că avea boala chiar din copilărie şi că paralizia îi cuprinsese doar picioarele, căci se putea servi de mâini, atât cât se putea. Ei bine, să fii o viaţă întreagă pradă paraliziei, pradă neputin­ţei de a te mişca, să nu ai nici măcar posibilitatea unei râme, a unei gâze, a unei insecte de a te muta din loc în loc, este o suferinţă fizică extraordinară.

Dar, iubiţii mei, ca şi în alte cazuri, mi se pare că ade­vărata şi cumplita suferinţă a acestui om era singurătatea. Să trăieşti de ani aşteptând să vină cineva să te ajute şi să nu vină nimeni, aceasta mi se pare cumplit. Poate nici nu era prea comod pentru cineva să-l ajute.

Amintiţi-vă de omul căzut între tâlhari, pe drumul Ierihonului, lângă care s-a oprit samarineanul milostiv. Pentru samarinean a fost uşor. L-a văzut căzut muribund în marginea drumului, s-a oprit, i-a uns rănile, l-a urcat pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a cerut să fie îngrijit până la însănătoşire. Din­coace, însă, în foişoarele acestei scăldători, lucrurile erau mult mai complicate: mai întâi, niciodată nu se ştia când anume se va coborî îngerul Domnului în scăldătoare ca să tulbure apa; era un moment necunoscut nimănui şi consti­tuia clipa de surpriză: venirea îngerului putea să fie ziua, putea să fie noaptea, de cu seară sau în miezul nopţii sau de către ziuă.

Şi pentru că nimeni nu poate să vegheze înconti­nuu, ai nevoie de cineva alături pentru ca, împreună cu tine, suferindul, să doarmă cu rândul. Dacă tu dormi, el e cel care surprinde mişcarea apei şi te trezeşte, şi te ajută pe urmă fizic, aruncându-te în apă. E foarte greu să găseşti pe cineva care să stea lângă tine vreme îndelungată, zi şi noapte, şi să se simtă obligat să rupă din somnul lui, din odihna lui şi uneori din hrana lui pentru ca să stea lângă tine.

Fără îndoială că paraliticul ştia aceasta, şi totuşi nu dispera. Şedea acolo de 38 de ani, aşteptând şi tot aşteptând şi iarăşi aşteptând, că doar-doar s-o găsi cineva care să se oprească şi asupra lui. Dintre oameni nu s-a găsit niciunul, dar iată că s-a găsit Dumnezeu.

Nu ştim dacă paraliticul era credincios sau nu, nu ştim dacă se ruga sau nu, nu ştim dacă aştepta o minune directă de la Dumnezeu sau nu. El ştia însă că acolo este lucrarea lui Dumnezeu pe care el nu este în stare să o surprindă în clipa ei, şi e puţin de presupus că îl aştepta pe Dumnezeu însuşi. Şi Dumnezeu a venit la El fără ca el să ştie; dovadă: după ce s-a vindecat, când iudeii l-au văzut cu targa în spinare şi l-au dojenit, la întrebarea lor el a ridicat din umeri, că nu ştie cine l-a vindecat, nu ştie cine este Acest Iisus (spre deosebire de cei zece leproşi, care ştiau despre puterea lui Iisus de a vindeca).

Iată deci că Dumne­zeu a venit la el în clipa suferinţei, dar a făcut-o în interiorul unei speranţe, căci, dacă el n-ar mai fi avut puţină speranţă ar fi părăsit locul, ar fi mers acasă sau la marginea drumului pentru ca să cerşească, asemenea oricărui suferind.

Iubiţii mei, mi se pare că mai mult decât suferinţa fizică a paraliticului era suferinţa morală a singurătăţii sale Dumnezeu nu l-a făcut pe om spre a fi singur, spre a experia singurătatea, exceptând-o pe cea voluntară, chinuită, asumată, a călugărilor, şi care nu este de fapt o singurătate, pentru că un călugăr prin rugăciune rămâne tot timpul în comuniune cu credincioşii din Biserica sa.

Să ne amintim de zilele creaţiei: A făcut Dumnezeu lumina şi a văzut că este bună, a despărţit Dumnezeu apele de ape şi s-a arătat uscatul pământului şi a văzut Dumnezeu că este bine, a fă­cut Dumnezeu soarele şi luna şi stelele cerului şi a văzut Dumnezeu că este bine, a făcut Dumnezeu vieţuitoarele din ape şi a văzut că este bine, a făcut Dumnezeu fiinţele vii de pe uscat şi a văzut că este bine şi l-a făcut pe om, pe Adam, şi n-a mai zis că este bine. După o vreme, S-a uitat la om, şi a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie singur. Şi atunci a creat-o pe Eva, pe care i-a dat-o de soţie.

Aşadar, nici bărba­tul nu este făcut pentru singurătate şi nici femeia, ci trebuie să fie împreună, pentru ca să fie două persoane într-un sin­gur trup. Se spune în mod obişnuit că omul este un animal social, dar nu sociabilitatea în sine ca factor psihologic este importantă, ci ontologic, adică fiinţial. De aceea, dintre situ­aţiile pe care le putem vedea lângă noi, cea mai tragică mi se pare singurătatea: a copilului rupt de părinţi, a soţiei ruptă de soţ, şi aşa mai departe.

V-am vorbit altădată despre suferinţele fizice ale Mân­tuitorului din timpul Patimilor. Cumplite suferinţe, dar vă aminteam şi atunci că poate suferinţa cea mai ascuţită, dar nemărturisită, a lui Iisus a fost singurătatea, de vreme ce îndată ce a fost arestat în grădina Ghetsimani, apostolii, ca nişte oameni, s-au înspăimântat, au fost cuprinşi de laşitate, au fugit în întunericul nopţii lăsându-L singur. Jignirile, şi scuipările, şi batjocurile, şi drumul Crucii, şi răstignirea în sine, toate au fost cumplite. Dar întotdeauna m-a cutremu­rat singurătatea Lui.

Paraliticul acesta suferea de singurătate, şi iată că Dumnezeu a văzut că nu este bine să fie singur şi că trebu­ie ajutat. Ba mai mult, se pare că El l-a căutat. Iubiţii mei, nu trebuie să v-o spun eu că singurătatea este una din su­ferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte.

Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într-un alt uni­vers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze.

Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţa normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă. De aceea, este nevoie de reumanizarea spitalului: să simtă me­dicul că în faţa lui nu se găseşte un caz de rezolvat, ci un om, fiinţă cu trup care suferă, şi cu un suflet care aşteaptă şi speră.

Şi dacă sufletul aşteaptă şi speră, el trebuie să fie ase­menea lui Iisus, Care a pătruns în orizontul de aşteptare şi de speranţă al slăbănogului din Ierusalim. E nevoie ca bol­navul, odată intrat în camera de spital, să simtă că, dacă s-a rupt dintr-o familie, a intrat în alta.

Tocmai pentru că există suferinţa mergem în spitale să-i vizităm mai cu seamă pe cei care sunt singuri şi nu au pe nimeni care să-i ajute. De aceea avem astăzi preoţi în spitale – şi încă nu avem de ajuns -pentru ca cel singur, părăsit sau nepărăsit, să simtă o rugă­ciune şi o mână caldă, duioasă, pe fruntea lui înfierbântată şi să simtă prezenţa lui Iisus prin rugăciune, înainte de a fi dus pe masa de operaţie.

Cu mulţi ani în urmă, fiind în Bucureşti, l-am înâlnit întâmplător, după foarte mulţi ani, pe un mare artist, fost mare artist al operei române din Capitală. Într-un fel  îl divinizam noi, cei din generaţia noastră, pentru că avea o voce extraordinară. Ne-am întâlnit, am stat de vorbă şi l-am în­trebat ce mai face. Mi-a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu, am o pensie mulţumitoare, am casă, mi-a murit însă soţia şi sunt foarte singur. Sunt foarte singur!” Şi, spunând aceasta, îşi juca un rol final. Şi mi-am adus aminte de gloria acestui om din vremea în care era aplaudat şi ovaţionat în sălile de spectacol, iar acum această fostă celebritate era uitată. Repet, omul nu suferea de foame, nu suferea de frig, dar suferea cumplit de singurătate. Şi ca el sunt mii şi mii şi zeci de mii.

De aceea, iubiţii mei, oricând eşti singur, nu dispera, ci continuă să aştepţi, că într-o bună zi vine Dumnezeu la tine; chiar dacă tu nu-L cauţi, El tot vine. Iar dacă mergi tu şi găseşti pe un altul în singurătate, asumă-ţi rolul lui Iisus şi fii teofor sau hristofor, purtător de Hristos, imită-L pe Iisus şi întreabă-l dacă vrea să devină sănătos sau, dacă tu nu ai puterea să-l faci sănătos sau să-i deschizi drumul către un doctor, spune-i o vorbă bună de încurajare, pune-i o mână caldă pe frunte, uită-te în ochii lui şi fă-l să simtă că are în tine un prieten, că nu este singur, şi cu aceasta tot ai făcut o faptă bună.

Avem nevoie de sentimentul solidarităţii umane şi creştine în acest sfârşit de veac şi început de mileniu, în care societatea se fărâmiţează, în care încă mai există răz­boaie, suferinţe, persecuţii, intoleranţă, ură, vărsări de sân­ge şi prigoane de tot felul. Şi societatea noastră se macină sub ochii noştri, pe zi ce trece, mânată de interese, de egoisme, şi este nevoie să refacem conştiinţa creştină, conştiinţa Bisericii în al cărei centru se află Iisus Hristos care ne-a stri­gat şi ne strigă tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni”.

“Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009