Importanța conștiinței în creștinism

0
62

constiintaConștiința este considerată sesizarea de sine a cugetului și puterea spirituală de a judeca și a aprecia faptele și gândurile omului. În Noul Testament, este văzută ca legea morală înscrisă de Dumnezeu „în cugetul și în inima omului” (Evrei 8, 10). Conștiința este judecătorul incoruptibil al faptelor noastre, pe care o aveau și păgânii, „care din fire fac ale legii”: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Romani 2, 14-15). Conștiința creștină este luminată de credința în Hristos și de harul și învățătura Lui. Prin această conștiință „omul se naște în dialog cu Dumnezeu. Căci conștiința creștinului nu este autonomă, ci este theonomă, judecata ei fiind supusă totdeauna lui Dumnezeu” (Leon Dufor); ea este și hristonomă, judecata urmând a se face propriu-zis de Hristos-Judecătorul, Care a primit de la Tatăl această putere.

Termenul grecesc „siuneidesis”, întâlnit de treizeci de ori în Noul Testament, este folosit doar de unsprezece ori cu înțelesul de „conștiință”, iar restul cu sensul secundar de „cuget”. Se vorbește, de asemenea, despre „mărturia conștiinței”, care e mai mult decât mărturia legii. „Că în locul legii e de-ajuns conștiința și cugetul”, spune Sf. Ioan Hrisostom, arătând că „Dumnezeu a făcut pe om destoinic spre alegerea virtuții și fuga de rele. Deci, fiecare să intre în conștiința sa și, socotindu-și faptele făcute, sigur să-și ceară răspunderea dreaptă, ca nu cumva să fim atunci judecați cu lumea întreagă”. Ea este „puterea de gravitație naturală a sufletului omenesc către Dumnezeu” (V. Gheorghiu), iar prin mărturia sa și judecata ce face, conștiința săvârsește „o judecată înaintea judecății”, cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Apostol Pavel recomandă creștinilor ca toate să le facă așa „ca pentru Dumnezeu”; chiar supunerea față de stăpâniri trebuie să fie „din (prin) conștiință” (Romani 13, 5). Se vorbește apoi de „conștiință slabă”, a celor slabi în credință și necunoscători îndeajuns ai dreptei învățături, care se smintesc de cele ce văd că fac alții, și de „conștiința” celor ce se smintesc. De aceea, celui pe care nu-l mustră și nu-l tulbură conștiința pentru ceea ce face, Sfântul Apostol Pavel îi spune să țină seama a nu sminti pe alții: „Iar conștiință, zic, nu a ta, ci a altuia, căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conștiință?” (I Corinteni 10, 29). Același Apostol vorbește despre activitatea sa și a colaboratorilor, spunând: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conștiinței noastre, că am umblat în lume și mai ales la voi, în sfințenia și în curăția dumnezeiască, nu în înțelepciunea trupească, ci în harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 1, 12).

Conștiința, care este deasupra cugetului, poate fi, ca și el, bună, curată și nepătată, luminată de harul lui Hristos și de învățătura Lui, conștiință care „apără”. O conștiință slabă, rea, perfidă, întinată, întunecată de neștiință și păcat, care „mustră”, „acuză” și „înfierează”. Legea mozaică, îndeosebi cea scrisă, a avut rolul de a trezi și întreține „conștiința” oamenilor despre păcatele lor. Pentru a spăla și curăți conștiința de întinăciunea păcatelor, au fost rânduite în legea veche rugăciuni și jertfe de animale, care însă s-au dovedit neputincioase, fiindcă nu ușurau conștiința de apăsare păcatelor și „nu desăvârșeau cugetul închinătorului” (Evrei 9, 9).

Mihai Parfeni

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ