Iluziile optice: De la Aristotel, la reţeaua Hermann sau Op-Art

0
891

iluzii-optice-10Iluziile optice ne demonstrează că mintea noastră „se grăbeşte” să interpreteze lumea înconjurătoare, expunându-se astfel erorilor. Interesant este că aceste erori induse de iluzii pot dezvălui modul în care o persoană percepe conştient timpul şi spaţiul, scrie Agerpres.

Iluziile au o lungă istorie. În anul 350 î.Hr. Aristotel nota că „simţurile noastre pot fi de încredere dar pot fi şi uşor păcălite”. El a observat că dacă îţi concentrezi privirea asupra unei căderi de apă şi apoi o muţi asupra pietrelor din albie, acestea par să se mişte în direcţia opusă a fluxului de apă – aşa numita iluzie a cascadei.

Urmărirea cursului de apă pare să „obosească” anumiţi neuroni din creier, pe măsură ce aceştia se adaptează să perceapă curgerea apei. Atunci când ne mutăm privirea asupra pietrelor, alţi neuroni au tendinţa de a supra-compensa lipsa mişcării acestora, de unde şi iluzia că de fapt s-ar deplasa în direcţia opusă.

Studierea dedicată a iluziilor

Abia în secolul XIX însă a început studierea dedicată a iluziilor. Învăţaţii care studiau percepţia au început să creeze simple iluzii pentru a observa modul în care creierul percepe anumite forme şi modele.

Iluzia Ebbinghaus, spre exemplu, demonstrează că apreciem dimensiunea unui obiect într-un sistem de referinţă în funcţie de obiectele din jurul său, iar acest mod de a funcţiona al creierului poate fi foarte uşor manipulat. De asemenea, iluzia Ponzo demonstrează că acelaşi principiu al contextului se aplică şi în ceea ce priveşte percepţia profunzimii. Această iluzia arată că două linii paralele, perfect egale, pot părea să aibă dimensiuni diferite dacă sunt încadrate de alte două linii tangente.

Modul în care percepem lumea

Fiecare astfel de iluzie a părut, la vremea ei, extrem de importantă pentru studiul percepţiei, conform lui Nicholas Wade, istoric al iluziilor optice de la Universitatea din Dundee, Scoţia. ‘Din punct de vedere teoretic erau interesante pentru că se plasau împotriva curentului care susţinea că putem înţelege vederea dacă înţelegem modul în care o imagine se formează pe retină. Aceste iluzii erau excepţii ce putea fi analizate experimental”, susţine el.

Secolul XX a adus puţine lucruri în plus în acest domeniu, însă misiunea de a înţelege modul în care percepem lumea înconjurătoare a continuat cu unele rezultate notabile în ceea ce priveşte explicarea percepţiilor. Spre exemplu, cercetătorii David Hubel şi Torsten Wiesel au câştigat un premiu Nobel în 1981 pentru descoperirea că anumiţi neuroni din cortexul vizual al creierului se activează doar atunci când privim obiecte din anumite unghiuri – spre exemplu, dispunem de neuroni specifici care transmit informaţia atunci când privim un pătrat sau un triunghi.

Curentul artistic „Op-Art”

În a doua jumătate a secolului XX, în anii ’60 – ’70 a apărut chiar şi un nou curent artistic care exploata iluziile optice, curent denumit „Op-Art”. Victor Vasarely a desfăşurat activitatea de pionierat în cadrul acestui curent artistic, iar unele dintre iluziile sale sunt în continuare studiate de oamenii de ştiinţă.

Odată cu intrarea în secolul XXI activitatea de cercetare în domeniu s-a reorientat spre modul „bizar” în care creierul nostru percepe timpul, accentul căzând pe iluzii care evidenţiază modul în care creierul ignoră golurile de informaţii şi încearcă să prezică ce se va întâmpla, completând informaţiile lipsă din experienţă, prin apel la memorie. Astfel, conform teoriilor, multe iluzii demonstrează că încercăm involuntar să prevedem viitorul pentru a compensa în acest fel pentru scurta întârziere dintre producerea unui eveniment şi modul conştient în care percepem respectivul eveniment.

Mecanismele cerebrale

Spre exemplificare, lumina provenită de la cuvintele pe care o persoană le citeşte trebuie să ajungă la ochi iar apoi informaţia conţinută este transmisă la creier pentru a fi procesată – acest algoritm necesită timp, ceea ce înseamnă că un cuvânt perceput acum se află, de fapt, puţin în trecut. În opinia neurologului Mark Changizi, creierul face predicţii despre mediu pentru a putea „percepe prezentul”.

În prezent progresul tehnologic le permite oamenilor de ştiinţă să observe direct creierul subiecţilor care privesc iluzii, pentru a descifra mecanismul cerebral care ne facem să le percepem. Aparatele de rezonanţă magnetică funcţională (fRMN) le permit cercetătorilor să analizeze modul în care neuronii individuali reacţionează atunci când sunt expuşi la iluzii.

Nu toate iluziile optice pot fi explicate

Deşi pot explica unele iluzii, aşa cum este cubul Necker sau reţeaua Hermann, noile instrumente ştiinţifice nu pot explica toate iluziile optice. Astfel, dacă ştim acum că diferite regiuni ale creierului decodifică informaţiile legate de culoare, formă, mişcare şi textură, modul în care aceste informaţii sunt reconfigurate, ca piesele unui puzzle, pentru a forma imagini coerente despre mediul înconjurător nu este încă pe deplin înţeles.

Creierul nostru este prea limitat pentru a decripta şi analiza toate informaţiile vizuale preluate din mediu de aparatul vizual, confirmă cercetările cu privire la iluzii. ‘Pentru a reuşi acest lucru ar fi nevoie să avem creierul mai mare decât un bloc şi poate tot nu ar fi de ajuns”, a comentat şi neurologul Susana Martinez-Conde de la Barrow Neurological Institute din Arizona. Din acest motiv creierul alege de fiecare dată cea mai probabilă interpretare a ceea ce vedem, iar din această cauză trebuie să fim conştienţi că uneori, „a vedea cu proprii ochi” nu este suficient.

Ana Grama

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ