Idei geniale care au schimbat omenirea – Universităţile

0
19

Termenul „universitate“ provine din latinescul universitas magistrorum et scholarium, care înseamnă, în esenţă, o comunitate de profesori şi cărturari. Este o descriere minunat de simplă şi de potrivită, care ilustrează spiritul universităţilor încă de la începuturile lor.

Acestea nu sunt şcoli în care elevii să meargă pur şi simplu doar pentru a se instrui. Ele sunt comunităţi în care se face schimb de cunoştinţe. Profesorii împărtăşesc informaţii nu doar studenţilor, ci şi între ei, şi există un sentiment că universităţile sunt locuri în care ideile sunt împărtăşite şi apreciate.

Desigur, universităţile nu se ridică întotdeauna la acest ideal şi, pe măsură ce numărul acestora a crescut în întreaga lume în ultimii ani, standardele şi abordările variază considerabil, unele fiind adevărate fabrici de educare sau mai rău, iar altele promovând un elitism depăşit.

Totuşi, cuvântul „universitate“ are o aură puternică ce îi inspiră încă atât pe administratori, cât şi pe studenţi să le privească cu puţin mai multă reverenţă, cu un sentiment că sunt ceva mai speciale decât un simplu colegiu.

Primele trei universităţi, Bologna, Paris şi Oxford, datează încă din secolul al XI-lea, când tradiţia monastică cunoştea perioada maximă de înflorire în Europa, iar aceste legături monastice pot fi observate în porticurile multor universităţi vechi.

Parţial, acesta este lucrul care le conferă o calitate specială. Însă aura este ceva mai puternică decât atât. Universităţile aveau o misiune culturală importantă. Ele erau fondate de Biserică, explică istoricul Sir Richard Southern, specialist în Evul Mediu, pentru a salva umanitatea prin cunoaştere. Cunoaşterea perfectă a lumii pe care oamenii se pare că ar fi pierdut-o după alungarea din Paradis.

Cărturarii aveau misiunea de a recupera o parte din ceea ce s-a pierdut şi de a aduce mântuire omenirii înainte de inevitabilul sfârşit al lumii. Aşadar, nu a fost surprinzător că aceste prime universităţi manifestau un angajament profund pentru învăţătură şi chiar dacă scopul iniţial s-a pierdut, o parte din pasiunea pentru cunoaştere mai există şi astăzi în universităţi.

Chiar dacă au fost finanțate de Biserică, învăţătura pe care au oferit-o universităţile medievale era în esenţă seculară. Tonul a fost dat de influentul şi eruditul canonic al abaţiei Saint Victor din Paris, la începutul secolului al XII-lea, Hugues de Saint Victor. Deşi se situa ferm în tradiţia monastică, Hugues susţinea că învăţământul secular şi studiul lumii naturale constituie un fundament necesar pentru contemplarea religioasă corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, trebuia să cunoști lumea lui Dumnezeu înainte să aspiri către ceruri. „Învaţă totul“, insistă Hugues, „şi mai târziu vei vedea că nimic nu este de prisos.“

Studenţii din universităţile medievale nu au studiat subiecte teologice la fel ca în mănăstiri, ci artele liberale – mai exact, cunoştinţele generale menite a îmbunătăţi capacitatea unui student de a gândi raţional, mai degrabă decât instruirea profesională sau vocaţională.

Ideea de arte liberale datează încă din Roma antică, atunci când era educaţia potrivită oamenilor liberi, de aici şi termenul de arte „liberale“. În artele medievale, au existat şapte arte liberale de studiat, împărţite în trivium (gramatica, retorica şi dialectica) şi quadrivium (aritmetica, muzica, geometria şi astronomia).

Potrivit lui Hugues, învăţarea acestor lucruri avea să ajute la „restaurarea imaginii divine din noi“. Tocmai acest scop înalt a fost cel care i-a inspirat pe cărturarii din universităţi să scrie Summae, care au fost elaborate ca adevărate enciclopedii ale întregii realităţi.

Universităţile medievale ţineau cursuri exclusiv în limba latină, iar studenţilor li se cerea să discute în latină chiar şi în afara sălilor de curs, altfel puteau primi amendă. Acest lucru servea la diferenţierea dintre oamenii în robe și cei din oraş, iar studenţilor de la universitate li se dădeau adesea ghiduri de conversaţie pentru a putea vorbi cu localnicii.

Însă acest lucru a făcut universităţile complet internaţionale. Era simplu pentru un student englez să meargă la Bologna sau pentru un student german să meargă la Salamanca, în Spania, şi să ştie că nu va avea nici o barieră lingvistică.

Aşadar, studenţii chiar studiau pe tot teritoriul Europei. Europa era mai unită ca niciodată din punct de vedere intelectual; totuşi, chiar dacă a ajutat la schimbul de informaţii, a creat un sentiment al elevării şi al îndepărtării de oamenii obişnuiţi care este atribuit universităţilor încă de pe atunci, ilustrat în imaginea „turnului de fildeş“ al cunoaşterii.

Există un alt aspect fascinant legat de originile universităţilor, care este adesea uitat. Vizitatorii veniţi din Orientul Mijlociu sunt impresionaţi de similaritatea dintre patrulaterele vechilor universităţi europene şi cele ale vechilor şcoli islamice construite în locuri precum Bagdad, Cairo şi Fez, în Maroc, în secolele al IX-lea şi al X-lea.

Şcoala islamică Qayrawan (al Karaouine) din Fez, înfiinţată în 859 d.Hr. poate fi numită, într-adevăr, prima universitate a lumii. Pare probabil ca, înaintea cruciadelor, războaie cauzatoare de dezbinare, schimburile culturale dintre Islam şi Occident să fi fost semnificative.

În mod cert, învăţăturile arabe traduse în latină, cu autori cărora li s-au dat nume latineşti, cum ar fi Avicenna, Geber, Averroes şi Alhazen, au avut un rol esenţial pentru primele universităţi – împreună cu textele clasice reintroduse în Occident de la Islam. În plus, întregul model de învăţământ al primelor universităţi europene pare să datoreze foarte mult primelor şcoli musulmane, care aveau grupuri de studiu, sau halaqa, o relaţie specială profesor–elev etc.

Chiar şi astăzi, profesorii de la universitate ocupă „scaune“ academice – o moştenire veche de o mie de ani de la şcolile musulmane, unde doar profesorul stătea pe scaun, sau kursi, iar toţi elevii erau aşezaţi pe podea în jurul lui.

Pe măsură ce ruptura dintre Orient şi Occident s-a adâncit, aceste legături au fost uitate; şi, în timp, chiar şi nuanţele religioase creştine s-au estompat, iar universităţile au devenit instituţii complet seculare. Cu toate acestea, multe tradiţii s-au păstrat, şi la fel şi sentimentul puternic al existenței unui scop. Şi, poate, şi ideea că studenţii pleacă de acasă şi îşi dedică viaţa în întregime universităţii datorează foarte mult refugiului monastic, menit să ne facă să ne concentrăm asupra unor lucruri mai elevate.

Deşi religia este predată acum doar la cursuri speciale, unui număr redus de studenţi, iar învăţăturile sunt raţionale, nu revelatoare, însăşi această calitate a refugiului este ceea ce face ca universităţile să fie speciale. Ele parcă fac parte din altă lume şi sunt menite să fie astfel – cu scopul de a-i proteja pe profesori şi pe studenţi de tentațiile de zi cu zi, pentru a învăţa despre viaţă şi lume într-un mod complet diferit, care poate merge de la discuţii nocturne lungi, la un pahar, despre sensul vieţii, până la ore de singurătate cufundați în cărţi voluminoase, în biblioteca universităţii.

Contribuţia universităţilor la viaţa noastră intelectuală şi culturală de-a lungul secolelor a fost uriaşă. De exemplu, aproape toate marile minţi din ştiinţă şi filosofie şi-au găsit primele surse de inspiraţie şi au făcut primele explorări îndrăzneţe în domeniul lor la universitate.

De exemplu, oameni de ştiinţă ca Newton, Darwin, Maxwell şi Dirac, filosofi ca Erasmus şi Wittgenstein, şi poeţi ca Wordsworth şi Coleridge şi-au început cariera la Universitatea din Cambridge.

Universităţile continuă să aibă un rol esenţial în societatea noastră. În pofida tuturor discuţiilor în van şi a vânzolelii sociale, multe dintre ele sunt centre majore de cercetare şi de dezvoltare academică. Poate că acestea nu oferă de fiecare dată activitatea practică pe care o găsim în instituţiile de cercetare specializate, însă asigură ideile noi şi baza teoretică fără de care institutele specializate nu și-ar fi putut iniția cercetările.

De exemplu, chiar dacă cea mai mare parte din cercetările în domeniul geneticii se realizează în laboratoarele companiilor de biotehnologie şi în instituţiile de cercetare guvernamentale, descoperirea revoluţionară a structurii ADN-ului, de către Watson şi Crick, în 1953, care a făcut totul posibil, a avut loc la universităţile din Cambridge şi Londra.

Pentru studenţii care le urmează, cele mai bune universităţi oferă o ocazie unică de a învăţa nu doar materiile specializărilor lor, ci şi cum să gândească singuri. De asemenea, acestea sunt oaze în care studenţii îşi pot explora propriile idei, îşi pot investiga visurile şi speranţele şi se pot descoperi într-un mod inaccesibil în nici un alt tip de instituţie educaţională.

Ei întâlnesc oameni inteligenţi şi pot face schimb de idei atât profunde, cât şi neînsemnate, pot trăi momente esenţiale pentru viaţa lor şi pot avea parte de nopţi de beţii fără sens, îşi pot face prieteni şi se pot îndrăgosti. Majoritatea celor care au studiat la universitate, deși nu toți, sunt de acord că a fost un moment definitoriu în viaţa lor.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012