Idei geniale care au schimbat omenirea – Torsul şi ţesutul

0
56

Nu există o activitate mai umilă, însă cu o valoare mai durabilă decât confecţionarea hainelor prin tors şi ţesut. Zeci de mii de ani, această muncă ce necesită timp a absorbit aproape fiecare moment din viaţă a nenumărate femei şi fete.

Femeile torceau şi în timp ce mergeau la piaţă. Torceau când mergeau să aducă apă. Torceau în vreme ce aveau grijă de turme. Torceau în timp ce supravegheau mâncarea sau se îngrijeau de copii. Şi după ce terminau de tors, se apucau de ţesut.

Într-adevăr, torsul şi ţesutul necesitau mai mult timp decât toate celelalte activităţi luate împreună. Acest lucru a luat sfârșit abia după ce confecţionarea hainelor a devenit un proces automat odată cu Revoluţia Industrială, când au fost introduse războiul de ţesut mecanic şi prima roată de tors.

Astăzi, confecţionarea hainelor este o îndeletnicire mai importantă ca niciodată, o industrie globală uriaşă ce însumează mai bine de un sfert de miliard de lire sterline. Noi, maimuțele goale, nu putem supravieţui fără haine decât în climatele foarte calde.

Deşi câteva triburi primitive din zonele tropicale îndepărtate trăiesc mai mult dezbrăcate, cei mai mulţi dintre noi trebuie să ne îmbrăcăm pentru a beneficia de căldură şi protecţie împotriva forţelor naturii, asta ca să nu mai menţionăm raţiunile sociale.

Blănurile şi pieile nu sunt nici ele chiar practice sau confortabile pentru o perioadă lungă de timp. Câteva populaţii îndepărtate din zonele reci ale lumii au fost pregătite până de curând să suporte disconfortul purtatului de blănuri şi piei pentru a se încălzi, cum ar fi inuiţii, cu hainele lor din piele de caribu, sau populaţiile chukchi, care purtau piei de ren şi de focă.

Însă acestea constituie o excepţie. Pentru majoritatea oamenilor, în cea mai mare parte din istorie, hainele ţesute au fost esenţiale. Ideea de tors şi ţesut este uimitor de veche.

Recent, antropologii germani Ralf Kittler, Manfred Kayser şi Mark Stoneking au folosit datarea moleculară pentru a stabili că păduchii de pe corpul uman, păduchi care trăiesc în haine, au apărut pentru prima dată acum cel puţin 107 000 de ani, la scurt timp după apariţia speciei Homo sapiens.

Arheologii au descoperit obiecte care se poate să fi fost ace de cusut, vechi de nu mai puţin de 40.000 de ani, într-o peşteră din Georgia, sau materiale vopsite vechi de 36.000 de ani. Urme de haine ţesute au fost descoperite pe figurine de lut ce datează de mai bine de 27.000 de ani, la Dolní Věstonice, în Republica Cehă.

Cea mai veche ţesătură este un fragment descoperit în Çayönü, în sudul Turciei. Aici a fost găsită în 1988 o bucată de pânză veche de 9 000 de ani, înfăşurată în jurul mânerului unei unelte confecţionate din corn de cerb. Pentru a confecţiona pânza, populaţia din Çayönü rupea fibre de in şi le ţinea în apa râurilor sau lacurilor până când deveneau elastice şi căpătau culoarea galben-deschis.

Apoi, fibrele puteau fi toarse şi ţesute pentru a obţine haine – un proces lung şi elaborat. Fibrele naturale, indiferent dacă provin din plante precum bumbacul sau inul sau de la animale ca oile şi caprele, sunt de obicei foarte subţiri, puțin rezistente şi scurte, pentru a fi întrebuinţate la confecţionarea hainelor.

Însă acestea pot fi răsucite împreună pentru a crea fire mai lungi şi mai rezistente. Când sunt răsucite astfel, fibrele sunt legate prin fricţiune. Firele pot fi răsucite de mână sau frecate pe picior. Însă cineva din trecutul îndepărtat a avut ideea simplă, dar genială, de a le toarce.

Acest lucru înseamnă că, mai degrabă decât să le răsuceşti cu mâna, laşi munca pe seama unui băţ numit fus şi a unei greutăţi numite rotița fusului. Pui pur şi simplu fibrele în jurul fusului, îl laşi jos şi începi să îl răsuceşti ca pe un yoyo, cu energia de la rotiţă. Apoi continui să îl alimentezi cu fibre pentru a mări firul tors care se face sul în jurul fusului.

Aceasta este o activitate ce necesită mare îndemânare. Nu îţi poţi permite nici un moment de neatenţie. Trebuie să întinzi permanent fibrele pentru ca firul să aibă o grosime uniformă – de aici se trage, poate, şi expresia „a ţese intrigi“, pentru a descrie punerea la cale a unui complot.

Totuşi, în pofida tuturor dificultăţilor, nenumărate femei au devenit suficient de capabile încât să poată toarce în timp ce se ocupau de alte activităţi. Acest fapt confirmă și reputaţia femeilor pentru activităţile multiple.⁷ Însă, oricât de minunat ar fi el, un fir tors are doar o întrebuinţare limitată. El capătă valoare abia atunci când este țesut în material textil.

Nimeni nu poate spune cu certitudine cum s-a realizat acest lucru la început, dar modelele de pe mormintele din Egiptul antic şi picturile de pe vasele din Grecia antică ilustrează întrebuinţarea războiului de ţesut acum multe mii de ani. Războiul de ţesut nu este doar o simplă modalitate de a ţese, este o invenţie de geniu. În mod remarcabil, acesta se folosea atât în Americi, cât şi în Eurasia cu cel puţin 3 000 de ani în urmă, aşa că este posibil ca inventarea lui să dateze dintr-o perioadă suficient de îndepărtată în timp încât să fi fost transportat în Americi de către primele popoare migratoare din Asia.

Oricare ar fi adevărul, există întotdeauna două seturi de fire care, în țesătură, se află dispuse în unghi drept, urzeala şi bătătura. Firele de urzeală sunt firele ţinute în loc în timpul procesului de ţesere; bătătura, care poate fi un singur fir lung, este ţesută deasupra şi dedesubtul firelor de urzeală în mod alternativ, pentru a le lega.

Într-un război de ţesut, o serie de fire de urzeală paralele sunt întinse între două bucăţi de lemn. Firele alternative sunt separate, pentru ca, mai întâi, toate firele impare să poată fi ridicate sau urzite împreună, apoi toate firele pare. În timp ce o secţiune de urzeală este ridicată într-o direcţie, firul bătut (ţesut) poate intra prin spaţiul dintre ele, pentru a trece cu toate firele impare pe o parte şi cu cele pare pe cealaltă parte.

Când ajunge în celălalt capăt, secţiunea ridicată este trasă în jos, iar cealaltă secţiune este ridicată la rândul ei, pentru ca, atunci când urzeala este adusă înapoi prin spațiul dintre ele, să treacă cu firele impare şi pare pe laturile opuse, procedeul reluându-se. Astfel, într-un mod simplu, bătătura este ţesută dedesubtul şi deasupra urzelii, pentru ca aceasta să alterneze în ambele sensuri.

Desigur, există numeroase tipuri de războaie de ţesut şi s-au făcut diverse îmbunătăţiri tehnice, chiar şi la începutul istoriei sale. Una a fost paseta, care este o lamelă simplă ce permite ţesătorului să conducă firele de bătătură selectate în maşina de tricotat. Acest lucru i-a dat posibilitatea ţesătorului să creeze modele complexe.

Altă invenţie a fost războiul cu pedală, care i-a permis ţesătorului să ridice urzeala cu o pedală de picior, iar acest lucru i-a eliberat mâinile şi l-a ajutat să lucreze mai bine. A treia invenţie este foarte contrariantă: războiul de țesut cu greutăți, care utilizează greutăţi atârnate de firele de urzeală pentru a le întinde, mai degrabă decât un cadru fix.

Ceea ce îl face interesant este nu doar faptul că în Europa există dovezi arheologice ce datează din jurul anului 6.000 î.Hr. care atestă folosirea lui, ci şi faptul că un război de ţesut uimitor de asemănător a fost întrebuinţat, de asemenea, de băştinaşii de pe coasta de nord-vest a Americii cu mult timp înainte ca europenii să fi trecut, se pare, Atlanticul.

Timp de zeci de mii de ani, firele toarse manual şi hainele ţesute au asigurat mbrăcămintea oamenilor din întreaga lume. Indiferent dacă firele erau din fibre vegetale, cum ar fi din bumbac şi in, sau animale, de exemplu, din lâna oilor şi a caprelor sau din mătase, toate erau supuse practic aceluiaşi proces.

Oamenii săraci nu aveau nici timpul, nici resursele pentru a face altceva decât haine simple, de calitate inferioară. Însă cei bogaţi aveau parte de ţesătorii cei mai buni, care le confecţionau haine uimitor de elaborate din cea mai delicată mătase şi din cea mai fină lână.

Hainele de calitate nu erau doar practice, ele constituiau simboluri importante ale statutului, şi puteau fi lucrări de o frumuseţe extraordinară. Într-adevăr, cele mai rafinate haine lucrate manual se numără printre creaţiile umane cele mai frumoase. Dincolo de haine însă, materialul ţesut a avut şi alte întrebuinţări, de la corturi şi draperii până la, poate cel mai important, vele.

Velele pot fi realizate şi din alte materiale. Însă nici un alt material nu a fost la fel de uşor şi de rezistent precum cel ţesut – mai ales pânza, creată din fibre de cânepă toarse şi ţesute.

Automatizarea torsului şi a ţesutului în perioada Revoluţiei Industriale i-a lăsat pe mulţi meşteri pricepuţi fără mijloace de trai, însă, în acelaşi timp, le-a scutit pe numeroase femei de o muncă pe care nu o agreau foarte mult, în pofida imaginilor romanţioase cu femei torcând.

Torsul şi ţesutul automatizat au fost sectoarele industriale care au marcat debutul Revoluţiei Industriale, primele sectoare de producţie globală şi care, în numeroase feluri, ne-au adus lumea modernă de astăzi.

Producţia materialelor textile a constituit un factor major în dezvoltarea primelor mari oraşe industriale şi, desigur, a asigurat hainele ieftine de care a avut nevoie populaţia care se dezvolta rapid.

Torsul şi ţesutul nu au nimic din magia tehnologică a unui computer, nici ponderea intelectuală a logicii. Totuşi, această idee incredibil de simplă, însă absolut ingenioasă, a durat aproape la fel de mult ca umanitatea şi continuă să ne aducă mai mult confort zilnic decât toate celelalte puse laolaltă.

Mahatma Ghandi considera torsul manual cea mai minunată şi mai valoroasă dintre toate activităţile: „Dacă este o activitate de pe urma căreia ai doar de câştigat, aceasta este torsul manual.“ Poate că avea dreptate.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012