Idei geniale care au schimbat omenirea – Telefonul

0
49

În 1876, Western Union Telegraph Company delibera dacă să accepte sau nu noua invenţie a lui Alexander Graham Bell. Reprezentanţii companiei nu erau foarte optimişti. Într-un memoriu se spune: „Acest «telefon» are prea multe neajunsuri pentru a putea fi considerat cu adevărat o metodă de comunicaţie. Dispozitivul nu are practic nici o valoare pentru noi.“

Preşedintele SUA Rutherford B. Hayes a fost puţin mai entuziast după ce a făcut primul apel telefonic de la Casa Albă, comentând sec: „O invenţie extraordinară – dar cine ar dori oare să o folosească?“

Desigur, este incredibil de simplu acum să râdem de lipsa lor de intuiţie, de vreme ce, în 2010, doar numărul utilizatorilor de telefoane mobile a ajuns la cinci miliarde.

Cu toate acestea, în anii 1870 nu era atât de simplu de preconizat de ce atât de mulţi oameni ar dori să utilizeze telefonul. În acea vreme, lumea începuse să se dezvolte mult mai rapid, sau cel puţin aşa se credea, datorită comunicării instantanee. Firele de telegraf erau utilizate încontinuu pentru a transmite mesaje ce păreau să rezolve instantaneu tot felul de necesităţi, de la o comunicare de afaceri până la o serie de informaţii personale. Telegramele erau scurte, la subiect şi, mai mult, ofereau o înregistrare completă a mesajului.

Telegraful era de încredere, profesional şi discret. Ce ar dori să facă cineva cu câteva cuvinte rostite, neînregistrate? În anii 1870, cerinţa adevărată era obţinerea unei lungimi de bandă suplimentară, o modalitate de a trimite mai multe telegrame de-a lungul aceluiaşi cablu astfel încât traficul telegrafului să poată fi crescut fără a întinde mii de kilometri de cabluri analoage.

Aceasta a fost problema pe care a încercat să o rezolve inginerul de telecomunicaţii american Elisha Gray atunci când a lansat ideea de a transmite vorbirea cu ajutorul cablurilor electrice. Ideea sa era aceea de a utiliza efectul diverselor vibraţii sonore ale vorbirii asupra unui lichid pentru a varia rezistenţa electrică şi, astfel, pentru a crea un semnal electric care să reflecte modelul vorbirii. Variaţiile acelui semnal electric puteau fi utilizate apoi pentru a recrea vorbirea la celălalt capăt al liniei.

Gray nu a fost primul care a avut ideea transmiterii vorbirii pe cale electrică. Un tânăr inventator german, John Philipp Reis, crease un astfel de dispozitiv în 1860, pe care îl numise „telefon“. Thomas Edison, care avea interese personale, a recunoscut mai târziu că Reis inventase primul telefon, dar a susţinut că acesta transmitea doar muzică, nu detaliile fine al vorbirii.

Desigur, la fel ca în cazul multor invenţii revoluţionare, Reis nu a trezit interesul nimănui din Germania, şi în alte părţi ale lumii doar puţine persoane i-au apreciat invenţia, atunci când profesorul său a făcut o demonstrație la New York în 1872. Poate că Gray sau Alexander Graham Bell, tânărul scoţian care a sosit la Boston în 1871, sau poate ambii au auzit de dispozitivul lui Reis, ori chiar l-au văzut. De asemenea, poate că Bell a mai văzut cererea de brevetare a lui Gray la oficiul de brevete, aşa cum susţine autorul Seth Shulman.

Oricare ar fi adevărul – şi au existat motive legale şi financiare puternice pentru a ascunde realitatea –, Bell este, în general, cel căruia i s-a atribuit inventarea telefonului. În agenda lui Bell a fost înregistrată o intrare faimoasă deja, datată 10 martie 1876, ziua când Bell a făcut primul apel telefonic din lume, adresat lui Thomas Watson, inginerul de telecomunicaţii care l-a ajutat la experimentele sale.

Watson se afla în altă cameră din casa lui Bell din Boston şi apelul a fost scurt, Bell spunând doar: „Domnule Watson, vino aici. Vreau să te văd.“ Un început modest, dar istoric.

Judecând după răspunsul primit de la Western Union, este posibil ca telefonul lui Bell să fi fost uitat la fel de rapid ca cel al lui Reis. Dar Bell era mult mai bogat şi, de asemenea, se alăturase la promovarea noului dispozitiv al lui Edison, care a făcut telefonul mult mai practic, înlocuind transmiţătorul lichid al lui Gray şi Bell cu un transmiţător de carbon solid.

În pofida previziunilor sumbre, oamenii s-au arătat imediat interesaţi de magia telefonului. Ideea de a vorbi direct cu cineva din oraş sau chiar din alt oraş părea miraculoasă. Desigur, existau probleme caracteristice dispozitivelor proaspăt inventate; primele telefoane erau greoaie, nu ca dispozitivele mici şi drăguţe de astăzi, iar calitatea sunetului era oarecum limitată.

Însă acest lucru nu a redus entuziasmul de a auzi vocea unei persoane de departe, şi bucuria de a şti că orice ai spune poate fi auzit instantaneu la mulţi kilometri distanţă. După câţiva ani, erau mai bine de 100.000 de utilizatori de telefoane doar în SUA, şi mult peste trei milioane la sfârşitul secolului. De atunci, telefonul a cunoscut din ce în ce mai multe îmbunătăţiri.

De departe, în 1950, majoritatea oamenilor din ţările dezvoltate aveau telefon, iar jumătate de secol mai târziu, odată cu dezvoltarea telefoanelor mobile, care au eliminat necesitatea montării cablurilor extinse şi chiar pe aceea de a deţine o adresă fixă, comunicarea prin telefon a ajuns să cuprindă întreaga lume.

La început, entuziasmul trezit de telefon s-a datorat doar caracterului de noutate. Totuşi, noutatea nu era ca oricare alta. Inventarea trenului cu jumătate de secol în urmă îi uimise şi îi înspăimântase pe oameni aproape în egală măsură, pentru că reuşea să îi poarte pe pasageri în doar câteva ore între oraşe, lucru care, de-a lungul istoriei, necesita o săptămână de călărit intens. Totuşi, invenţia era fizică şi vizibilă.

Trenurile puteau fi văzute. Li se puteau atinge şi examina pistoanele şi cilindrii impresionanţi ce dădeau locomotivei numeroşii săi cai putere. Însă telefonul îi ducea pe oameni în domeniul invizibilului. Iar comunicarea prin telefon nu era doar rapidă, era instantanee.

Faptul că vocea era recreată de departe chiar pe măsură ce se vorbea trebuie să fi trezit celor care au experimentat pentru prima dată fenomenul aceeaşi uimire pe care am avea-o acum dacă cineva ne-ar teleporta subit pe altă planetă.

Acea invizibilitate, acea rapiditate şi sentimentul că îţi transmiţi personalitatea în întreaga lume trebuie să îi fi făcut pe oameni să creadă că au intrat cu adevărat într-o epocă nouă, o epocă a minunilor nemaivăzute. Privind retrospectiv, inventarea telefonului a marcat, într-adevăr, zorii epocii moderne, epoca telecomunicaţiilor.

Cu toate acestea, foarte curând, telefonul s-a dovedit a fi mult mai mult decât o simplă jucărie minunată. Surprinzător de rapid, el a devenit o parte familiară şi indispensabilă a vieţii de zi cu zi. De asemenea, a schimbat pentru totdeauna modul de viaţă al oamenilor. Impactul a fost spectaculos în zonele rurale odinioară izolate.

Fermierii şi familiile lor care trăiau în ferme îndepărtate nu mai erau izolaţi de restul lumii, aşa cum se întâmplase în trecut. Ei îşi puteau suna vecinii pentru a sta de vorbă, puteau comanda lucruri fără a face o călătorie lungă în oraş, puteau suna veterinarul sau medicul în situaţii de urgenţă. Lumea trebuie să fi părut un loc mai prietenos şi mai sigur.

Şi la oraşe, deși oamenii nu mai scriau scrisorile frumos ortografiate din epoca victoriană, ei puteau discuta acum mai simplu, mai pe scurt şi într-o manieră mai relaxată. Puteau comunica cu prietenii, cu rudele şi chiar cu persoana iubită aşa cum nu mai fusese posibil mai înainte. Şi, la fel ca la ţară, telefonul trebuie să fi făcut ca oraşele să pară locuri mai prietenoase, mai relaxate şi mai unite.

Turiştii din oraşe sau studenţii de la universitate nu mai pierdeau legătura cu lumea, ci îşi puteau suna familia pentru a scăpa de dorul de casă sau pentru a-şi linişti mamele îngrijorate. Şi cei care aşteptau acasă pe cineva care urma să se întoarcă târziu de la muncă sau dintr-o călătorie nu se mai îngrijorau, deoarece primeau un apel scurt.

Nu este nici un dubiu că telefonul a făcut ca lumea să pară mai mică şi a făcutun loc mai confortabil, mai sigur (chiar dacă informaţiile primite la telefon sunt neplăcute). Oamenii nu mai sunt restricţionaţi să poarte discuţii în vecinătatea lor apropiată sau la locul de muncă – însă se pot ocupa de afaceri, pot vorbi cu prietenii, pot stabili întâlniri şi multe altele cu oamenii din oraş, din ţară, din lume.

Apariţia telefonului mobil a dus lucrurile şi mai departe. Este atât de simplu să păstrăm legătura cu ceilalți, să ştim unde se află şi ce fac ei, iar pentru noi oamenii, care suntem în esenţă animale sociale, acest fapt este extrem de important – poate fi unicul lucru care a făcut ca trecerea de la comunităţile mici la oraşe mari să fie nu doar suportabilă, ci şi captivantă şi promițătoare.

Este posibil ca apariţia telefonului să fi grăbit destrămarea comunităţilor tradiţionale. Este atât de simplu să vorbim cu prietenii, de ce am mai vorbi cu vecinii? Şi poate că a închis grupurile sociale într-un ghetou şi le-a făcut mai puţin mixte. Clişeul de sitcom cu o adolescentă vorbind la telefon⁹⁹ a simbolizat o parte din aceste noi diviziuni ale societăţii.

Şi, desigur, există mizantropi precum Ambrose Bierce, care au descris telefonul astfel:
Telefon, s.n. O invenţie a diavolului care anulează unele dintre avantajele de a ține la distanță o persoană dezagreabilă.

Mai sunt şi cei ca Mark Twain, care iau în nume de rău puterea telefonului de a invada intimitatea oamenilor, aşa cum se arată clar în finalul plin de umor al felicitării sale de Crăciun din 1890, la doar 14 ani de la inventarea telefonului: Speranţa şi năzuinţa care îmi încălzesc sufletul şi care mă fac să îmbrăţişez spiritul Crăciunului este ca noi toţi, cei din pătura de sus şi de jos, cei bogaţi, cei săraci, cei admiraţi, cei dispreţuiţi, cei iubiţi, cei urâţi, cei civilizaţi, cei sălbatici (fiecare om şi frate al nostru din întreaga lume), să ne putem reuni în cele din urmă într-un rai al păcii şi fericirii veşnice, cu excepţia inventatorului telefonului.

Însă, pentru fiecare dintre cei ca Twain care vor să ne deconecteze, sunt milioane, dacă nu miliarde de oameni care se bucură de miracolul de a putea lua legătura instantaneu cu prietenii şi familia, pentru a spune o glumă, pentru a obţine un sfat sau pentru a primi un cuvânt de alinare în momentele dificile; pentru comoditatea de a putea programa o vacanţă, de a rezerva bilete la teatru, de a face reclamaţii în legătură cu un serviciu necorespunzător şi necesitatea absolută de a obţine ajutor imediat în cazul unui accident grav sau al unei crime, ori dacă vreunui copil îi este rău în timpul nopţii.

Iar eu cred că victimele tragicului atentat de la 11 septembrie care şi-au sunat persoanele iubite, într-un moment atât de chinuitor, în ultimele lor clipe, au dovedit din plin importanţa telefonului.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012