Idei geniale care au schimbat omenirea – Sistemul de ajutor social  

0
17

 

În 1942, când Europa şi o mare parte a lumii era tulburată de război, parlamentarul britanic William Beveridge a emis un raport istoric ce conţinea propunerile sale spectaculoase pentru crearea unui sistem de ajutor social în Marea Britanie. Planul era îndrăzneţ şi cuprinzător şi a fost primit cu o bucurie fantastică.

Mulţi au considerat că planul lui Beveridge era exact ceea era necesar pentru ţara zguduită de război. Viziunea sa emoţionantă a unei naţii în care toţi ar fi îngrijiţi „din leagăn până în mormânt“ era ceva pentru care merita să lupţi, „o casă potrivită pentru eroi“.

Scopul lui Beveridge a fost, aşa cum el însuşi a declarat, să-i ucidă pe cei cinci uriaşi ai răului care sălăşluiesc pe Pământ: Nevoia (prin care înţelegea sărăcie), Boala, Ignoranţa, Mizeria şi Inactivitatea (şomajul). Amintirea perioadei teribile a Marii Crize din anii 1930 i-a făcut pe toţi să înţeleagă cam cât de dăunători pot fi aceşti uriaşi.

În Marea Britanie a existat încă din secolul al XVI-lea un oarecare tip de sprijin pentru cei săraci, oferit prin intermediul unei serii de legi pentru cei nevoiaşi, al unor societăţi ale prieteniei şi al unor organizaţii de caritate. Din 1911, a existat chiar şi un sistem de ajutor social limitat.

Într-adevăr, ideea de sistem de ajutor social exista încă de pe vremea Germaniei proaspăt unificate, în anii 1880, când cancelarul Otto von Bismarck a introdus prima pensie pentru bătrâni şi o schemă naţională de asigurări pentru a le oferi o compensație muncitorilor care nu mai puteau lucra din cauza bolilor sau a accidentelor.

Urmând exemplul Germaniei, Suedia a introdus un sistem de ajutor social în perioada interbelică. Însă partea revoluţionară în planul lui Beveridge a fost scopul său universal.

Beveridge intenţiona să transfere în întregime guvernului responsabilitatea sistemului public de ajutor social. Marea Britanie trebuia să fie un stat cu sistem de ajutor social în care toţi cetăţenii erau îngrijiţi de stat atunci când întâmpinau probleme.

În centrul planului lui Beveridge a stat o schemă de asigurare obligatorie în care fiecare muncitor trebuia să contribuie la rezerva naţională care avea să le aducă beneficii financiare persoanelor neangajate sau care nu puteau lucra din cauză că erau bolnave.

Au existat şi pensii familiale, cum ar fi alocaţii pentru copii, pensii pentru mame şi burse de studii. Şi, pentru cei care nu plătiseră sume suficiente pentru asigurări, exista un al doilea set de beneficii, cunoscut sub numele de asistenţă naţională (redenumit mai târziu set de beneficii suplimentare, apoi ajutor social).

Dincolo de aceasta, planul avea să extindă pensia guvernamentală şi să ofere locuințe ieftine, educaţie medie universală şi, cel mai sigur, un serviciu naţional de sănătate absolut gratuit.

A fost o viziune grandioasă, a unei țări în care oamenii aveau să fie îngrijiţi întotdeauna dacă erau bolnavi, bătrâni sau vulnerabili, în care fiecăruia aveau să îi fie satisfăcute necesităţile de bază ale vieţii şi unde fiecare avea să trăiască în case decente şi să aibă parte de o educaţie bună pentru a i se oferi ocazia de a-şi folosi la maximum potenţialul în viaţă.

Deşi a apărut din coaliţia din timpul războiului, Partidul Laburist a fost acela care şi-a câştigat dreptul de a pune planul în acţiune, după victoria răsunătoare în alegerile de la sfârşitul conflagraţiei. Laburiştii şi-au îndeplinit promisiunile cu o rapiditate uimitoare, care a răspândit un zel aproape misionar în întreaga ţară, când oamenii au încercat să creeze un viitor mai bun din ruinele războiului.

Toate măsurile principale au fost puse în aplicare în patru ani. Realizarea principală a fost Serviciul Naţional de Sănătate, instituţia creată în 1948 de către ministrul sănătăţii Nye Bevan.

Marea Britanie nu a fost singura țară care a creat după război o societate bazată pe un sistem de ajutor social. Înspăimântaţi de impactul catastrofal al fascismului şi al comunismului, în 1941 Winston Churchill şi Franklin D. Roosevelt au încheiat acordul denumit Carta Atlanticului, în care au convenit că era necesară o cooperare globală pentru a îmbunătăţi asistenţa socială şi un angajament internaţional pentru ca oamenii să nu mai trăiască în frică şi sărăcie.

Când războiul, în sfârşit, s-a terminat, Carta Atlanticului a devenit o sursă de inspiraţie pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, iar în 1946, Adunarea Generală ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, al cărei Articol 22 recunoaşte că: „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la siguranţă socială“.

Naţiunile europene apusene, cel puţin, au respectat această declaraţie. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare stat european apusean important şi-a introdus propriul sistem de ajutor social. Fiecare ţară a început să ofere un nivel de asistenţă socială ridicat, de la plățile universale pentru șomeri până la asigurarea de sănătate pentru toţi.

Alte naţiuni, cum ar fi Japonia, Coreea de Sud şi Arabia Saudită aveau să le urmeze în curând exemplul. Ideea că statul trebuie să îi îngrijească pe cei săraci, bolnavi şi vulnerabili este acceptată acum de majoritatea oamenilor din întreaga lume.

Există o teorie că liderii apuseni au adoptat sistemul de ajutor social nu benevol, ci de teama a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă problemele cu cei săraci ar rămâne nerezolvate. S-a sugerat că sistemul de ajutor social ar fi o simplă mită pentru a ascunde problemele.

Aceasta a fost acuzaţia adusă de mulţi socialişti care au simţit că Partidul Laburist şi-a trădat cauza stabilind acest sistem şi contribuind la prelungirea capitalismului. Dar cei motivaţi de teamă au fost depăşiţi ca număr de cei care s-au dedicat noţiunii de a crea un stat mai atent la problemele lor, astfel că multe milioane de oameni obişnuiţi au susţinut cu entuziasm această idee.

Impactul sistemului de ajutor social a fost imediat şi a avut un rol uriaş în reducerea suferinţelor celor săraci. În anii 1930, numeroase persoane din Europa sufereau încă de pe urma sărăciei. Dar, la un deceniu după introducerea sistemului de ajutor social, toate aceste greutăţi majore dispăruseră.

Chiar şi cei mai săraci din Europa au avut cel puţin un nivel de bază de asistenţă care le-a asigurat hrană, căldură şi bunăstare. Nici un copil dintr-un stat cu sistem de ajutor social nu mai purta zdrenţe, nu mai mergea în picioarele goale şi nici nu mai murea de malnutriţie, aşa cum se întâmplase înainte.

Sistemul de ajutor social pare acum o parte din viaţa de zi cu zi în multe ţări şi este greu să ne imaginăm viaţa fără acesta. Totuşi, are parte încă de multe critici. Unii polemizează în privinţa principiilor. Impunerea taxelor pentru toţi pentru a plăti necesităţile altora, susţin aceştia, constituie o încălcare a libertăţii individuale.

Sistemul de ajutor social se bazează pe obligativitate, deoarece toţi trebuie să contribuie pentru a asigura buna sa funcţionare. Acest argument nu ia în calcul, însă, faptul că sistemele de ajutor social din Suedia, Finlanda şi Danemarca au fost, până mai recent, bazate în întregime pe voluntariat.

Totuşi, în ultimii ani, criticii au susţinut că sistemul de ajutor social nu avantajează deloc statul. Aceste polemici nu sunt nici pe departe noi, însă ele par să fi căpătat un nou avânt prin opoziţie cu reformele controversate din domeniul sănătăţii ale preşedintelui Statelor Unite, Barack Obama. Sistemele de ajutor social, spun criticii, încurajează frauda, pentru că unii cetăţeni pretind beneficii la care nu au dreptul.

De asemenea, avantajele prea generoase îi încurajează pe cetăţeni să trăiască pe spinarea statului mai degrabă decât să muncească şi, astfel, să trezească resentimente în rândul celor care muncesc din greu pentru salarii mici.

Un aspect şi mai grav este faptul că sistemul de ajutor social este considerat dăunător pe plan psihologic. Statul nu doar că devine un „stat bonă“, în care guvernul intervine ocrotitor în fiecare aspect al vieţii oamenilor, de la creşterea copilului până la siguranţa de bază; acesta poate crea, de asemenea, o „cultură a dependenţei“, în care generaţii succesive de familii devin incapabile să îşi poarte singure de grijă.

Întrebuinţarea cuvântului „dependenţă“ este ostentativă, asociind într-un mod forțat traiul de pe urma beneficiilor sociale cu dependenţa de droguri. Recesiunea a alimentat și mai mult atacurile criticilor la adresa sistemului de ajutor social. Acum, polemica este că, în cazul ţărilor adâncite în datorii, care plătesc criza bancară, lumea dezvoltată pur şi simplu nu îşi poate permite aceste sume generoase pentru sistemul de ajutor social.

Cheltuielile pentru sistemul de ajutor social, spun ei, nu sunt doar indisponibile; acestea mai şi afectează economia, descurajându-i pe oameni să îşi caute de lucru. Remarcabil este faptul că aceste argumente par să fie acceptate acum în multe ţări, iar sondajele media care au urmărit să afle opinia publică par să fie de acord că politicienii trebuie să reducă cheltuielile.

Totuşi, această polemică „de bun-simţ“ nu se bazează deloc pe realitate. Sistemele de ajutor social s-au comportat rareori ca o frână pentru economia unei ţări. Nu numai că ţările bogate îşi pot permite un sistem social, dar în aproape toate cazurile, ţările care au introdus un sistem de ajutor social au avut parte de o creştere spectaculoasă a economiei.

După ce Germania a introdus sistemul său de ajutor social în anii 1880, economia sa s-a dezvoltat rapid – atât de rapid, încât Marea Britanie a fost şocată să afle că, pentru prima dată, are un rival economic.

Iar în perioada postbelică, Europa de Vest a avut parte de un moment de prosperitate fără egal. În plus, cele mai prospere ţări, cum ar fi Suedia şi Germania, sunt cele cu cea mai mare rezervă de bani pentru sistemul de ajutor social. Neliniştea oamenilor care se confruntă cu recesiunea clarifică acest posibil motiv.

O societate care îşi îngrijeşte cetăţenii săraci, bolnavi sau bătrâni se simte împăcată cu sine. Se simte încrezătoare şi dă dovadă de o mentalitate deschisă. Tinerii pot beneficia de educaţie şi se simt încrezători în viitorul lor, fiind siguri că nu vor fi abandonați dacă lucrurile nu merg aşa cum speră ei.

Oamenii pot cumpăra case fiind asiguraţi că statul va fi acolo să îi ajute dacă se întâmplă ceva neprevăzut. Ei îşi pot cheltui banii pentru a-şi îmbunătăţi viaţa, având siguranţa că, dacă se îmbolnăvesc, vor avea parte de un serviciu medical adecvat.

Şi mai semnificativ, poate, antreprenorii pot începe sau dezvolta o afacere, ştiind că, dacă ceva nu merge bine, nici ei, nici oamenii pe care i-au angajat nu vor rămâne în stradă. Fără această siguranţă, multe dintre deciziile esenţiale atât pentru economie, cât şi pentru bunăstarea societăţii pot părea riscante, dacă nu chiar nechibzuite.

Lecţiile anilor 1930 – lecţiile date de fascism şi de cele mai grave aspecte ale comunismului – ne-au învăţat că o ţară nu îşi poate permite să îi ignore pe cei săraci sau dezavantajaţi. Umanitatea elementară ne cere să procedăm aşa cum se cuvine.

Pentru propriul nostru interes personal, ne dorim să avem acea plajă de siguranţă unde să ne adăpostim dacă se întâmplă ceva rău, oricât de confortabilă ne-ar fi situaţia din prezent. Iată ce trebuie să facă un sistem de ajutor social atunci când funcţionează cel mai bine.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012