Idei geniale care au schimbat omenirea – Scăriţa de la şa

0
17

Scărița de la șa este inclusă în această listă nu pentru că este o idee mare, deşi ar putea fi, ci datorită puterii pe care o are o poveste bună şi pentru puţină provocare.

Cu doar jumătate de secol în urmă, Lynn Townsend White, profesor de istorie medievală la Stanford, a scris o carte revoluţionară intitulată Tehnologia medievală şi schimbările sociale (Medieval Technology and Social Change).

În aceasta, a susţinut că tehnologia a jucat un rol esenţial în societatea medievală şi, de atunci, nimeni care dorea să înţeleagă serios Evul Mediu nu i-a mai ignorat tehnologia. Cu toate acestea, cea mai interesantă parte din cartea lui White a fost ideea că tocmai introducerea scăriței de la șa a condus la dezvoltarea sistemului feudal.

Fără ca cineva să îi fi subestimat presupoziţia, White a subliniat că: „Puţine invenţii au fost la fel de simple precum scărița de la șa, însă doar câteva au avut o influenţă atât de catalitică asupra istoriei.

Cerinţele noii mode militare pe care a făcut-o posibilă şi-au găsit expresia într-o formă nouă de societate europeană apuseană dominată de o aristocraţie de războinici înzestraţi cu pământ, pentru ca aceştia să se lupte într-o manieră nouă şi foarte specializată.

“Cu aproximativ un secol în urmă, istorici precum Heinrich Brunner au subliniat că secretul succesului invadatorilor franci şi goţi asupra puterii tot mai reduse a Romei, în secolele al IV-lea şi al V-lea, a constat în individualismul lor. În vreme ce disciplina şi coeziunea odinioară legendare ale infanteriei romane se destrămau, individualismul francilor şi al goţilor începea să-i contureze pe aceştia ca eroi, şi ce idee mai bună de a deveni erou decât să te urci pe cal?

Legenda spune că celebrii cavaleri din Evul Mediu se trag din eroii-călăreţi ai francilor şi ai goţilor. Tocmai aceşti călăreţi sunt cei care au dat regatului carolingian al francilor din Franţa – regatul lui Carol Martel şi Carol cel Mare – puterea şi stabilitatea sa. Spre deosebire de romani, francii, se pare, nu au reuşit să aducă pe câmpul de luptă trupe numeroase de infanterie disciplinată.

Tot ce puteau face a fost să trimită cavalerie de elită. Cavaleria fusese folosită pe câmpul de luptă timp de mii de ani înaintea cavalerilor carolingieni. Dar rolul ei era minor; doar să distrugă şi să hărţuiască, în timp ce victoria era lăsată în seama trupelor de infanterie. Era ceva atât de nou şi de înfricoşător la noua rasă de călăreţi carolingieni, încât aceştia aveau puterea să întoarcă finalul bătăliilor.

Aceşti cavaleri puternici stăteau atât de ferm pe armăsarii lor mari, încât puteau purta armură grea şi puteau călări la viteză maximă spre inamic cu lănci şi săbii, în asalturi bruşte atât de impresionante, încât culcau la pământ linii întregi de infanterie.

Cavaleria grea a fost la fel ca tancurile din războaiele mondiale. Argumentul lui White a fost faptul că doar introducerea scăriței de la șa le-a oferit călăreţilor platforma fermă pentru a se lupta astfel. S

cărițele de la șa, a susţinut acesta, le-au dat călăreţilor stabilitatea de a se lupta de pe cal cu săbiile. Au oferit sprijinul de care avea nevoie călăreţul pentru a purta o armură grea. Mai presus de toate, scărițele de la șa i-au permis călăreţului să canalizeze puterea calului într-un atac cu lancea înainte, precum un proiectil mortal.

Asaltul neaşteptat al cavaleriei grele a introdus o a treia fază a calului în arta războiului, după carele de luptă şi călăreţi. Instruirea cavalerilor, echiparea acestora cu armură şi cai, săbii, lănci şi scuturi, precum şi asigurarea unei echipe de asistenţă adecvate trebuie să fi fost însă o treabă costisitoare. Fiecare a fost o unitate specializată, scumpă.

Acesta este motivul pentru care, susţine White, carolingienii din secolul al VIII-lea, urmaţi apoi de alte ţări vest-europene au adoptat sistemul feudal. Regii au confiscat pământul şi l-au dat marilor seniori care aveau iobagi ce îl lucrau. Doar un astfel de sistem, în care iobagii erau obligaţi să lucreze pentru stăpânul lor, avea să asigure ajutorul financiar pentru astfel de luptători de elită. Învoiala a fost aceea că, în vreme ce ţăranii erau obligaţi să muncească, cavalerii erau obligaţi să asigure protecţie.

Aşadar, argumentează White, noi datorăm societatea împărţită în clase, în aristocraţie şi în clasa muncitoare, scăriței de la șa. Este o presupoziţie fascinantă şi una atât de puternică, încât a intrat în conştiinţa populară.

Din păcate, dovezile nu sunt de partea lui White, aşa cum au evidenţiat numeroşi oameni de ştiinţă de atunci până în prezent. Una dintre probleme este faptul că White datează sosirea scăriței de la șa în Franţa la circa 700 d.Hr.

Totuşi, există destule dovezi care atestă folosirea cavaleriei grele fără scărița de la șa în alte locuri, cu mult timp înainte de acest moment. Într-adevăr, cavaleria grea, formată din războinici numiți catafracți, fusese prezentă în bătăliile împotriva romanilor cu o mie de ani mai devreme. Se pare că forma şeii este cheia stabilităţii călăreţului, nu scărița de la șa.

Altă problemă este faptul că nu există nici o dovadă că regii carolingieni ar fi câştigat bătăliile principale prin asalturi bruşte ale cavaleriei grele. Al treilea argument este faptul că aceste scărițe de la șa nu sunt menţionate în nici unul dintre documentele sau manualele militare ale vremii şi nu apar pe mormintele războinicilor din secolul al VIII-lea.

Până la urmă, se pare că evoluţia sistemului feudal şi confiscarea pământurilor au fost un proces mult mai complex şi treptat decât presupoziţia lui White. Marea controversă legată de scărița de la șa a fost ignorată în cele din urmă de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Aşadar, care este istoria scărițelor de la șa?

Călăreţii din India se pare că au avut o buclă din piele pentru degetul mare, deoarece călăreau în picioarele goale, încă din anul 500 î.Hr. Şi sculpturile budiste din secolele I şi al II-lea î.Hr. Îi arată pe călăreţi ţinându-şi picioarele în chinga de la şa.

Totuşi, se pare că perechile de scărițe de șa recunoscute au apărut pentru prima dată în China în secolul al IV-lea d.Hr. De aici, s-au răspândit la est, în Japonia în secolul al V-lea şi la vest, în Europa, în secolul al VII-lea, mai ales în cazul invadatorilor călăreţi din Asia Centrală, cum ar fi avarii.

În diverse regiuni din Ungaria, au fost descoperite peste o sută de scărițe de şa avare din fier turnat. Este clar că scărițele de la șa i-au ajutat foarte mult pe călăreţi să îşi menţină stabilitatea şi au fost adoptate aproape peste tot pentru a uşura călăria. Ele nu doar îl ajută pe călăreţ să stea bine în şa, ci îi sporesc și controlul. Într-adevăr, călăria devine atât de simplă, încât majoritatea persoanelor o învaţă într-un timp destul de scurt.

Fără scărițe, echilibrul necesar se obţine mult mai greu şi cu mai multe eforturi. Aşadar, măreţia scăriței de la șa ca idee nu constă în faptul că este ceva la fel de impresionant şi care a schimbat lumea, cum a fost crearea cavalerului şi a societăţii feudale, ci în altceva mult mai pragmatic.

Scărița de la șa a fost, poate, ceea ce a transformat calul din animal pe care se urca soldatul în mijloc de transport personal zilnic pentru milioane de oameni obişnuiţi, de-a lungul secolelor, înainte să apară automobilul. Impactul pe care l-a avut calul ca mijloc de transport personal a fost uriaş, iar acesta este motivul pentru care acest animal apare atât de mult în istoriile personale şi sociale.

Calul nu doar că a oferit unui număr foarte mare de oameni tipul de libertate personală pe care o asociem adesea cu apariţia automobilului, dar acest lucru s-a întâmplat cu multe, multe secole în urmă. De asemenea, a oferit multora o relaţie personală cu un animal unic, special şi interesant.

Să îl ascultăm pe Delfin, în Henric al V-lea al lui Shakespeare: “Când stau călare, mă înalţ, devin un şoim. El tropăie în aer. Pământul cântă când îl atinge. Copitele sale sunt mai muzicale decât flautul lui Pan”.

Şi, de-a lungul secolelor, numeroşi călăreţi, dintre care cei mai mulţi nu ar fi călărit niciodată fără scărița de la șa, aveau să îi dea dreptate. Chiar şi astăzi, călăria oferă multora o experienţă magică, transcendentală. „Un om pe un cal“, a scris John Steinbeck, „este pe plan spiritual şi fizic mai mare decât un om care merge pe jos.“

Acesta este, desigur, un omagiu la adresa calului, însă este foarte posibil ca, fără scărița de la șa, foarte puţini să fi putut avea vreodată această experienţă. 8 Catafracţii din Eurasia i-au precedat pe cavalerii medievali cu o mie de ani, însă şi aceştia purtau o armură grea şi mergeau călare.

Asemenea cavalerilor, ei călăreau pe cai mari, iar atât caii, cât şi călăreţii erau îmbrăcaţi de sus până jos în zale şi armuri grele. Tot asemenea cavalerilor, ei călăreau în bătălii purtând o lance.

Întradevăr, atunci când generalul şi istoricul roman Ammianus Marcellinus îi descrie pe catafracţii care călăreau împotriva lor în secolul al IV-lea, este ca şi când i-ar fi descris pe cavaleri: „Însă imediat ce se ivi prima geană de lumină a zilei, veşmintele strălucitoare cu platoşe, împodobite cu dungi de oţel, şi armurile lustruite, văzute de departe, arătau că forţele regelui erau aproape.“

Originile lor se află în Persia, în vremea mezilor, probabil cu 2 500 de ani în urmă, însă au ajuns la apogeu odată cu parţii, în secolul al III-lea î.Hr., şi cu persanii sasanizi, în secolele al III-lea şi al IV-lea d.Hr. Aceştia călăreau însă fără scăriță la șa.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012